La Festivalul Shakespeare, în sala ”Constantin Brâncuși” de la Ramada Plaza Craiova s-au sculptat orgolii în spectacolul celor de la Buzz Studios, Petty men (Bărbați de nimic). Julia Levai propune o adaptare „de buzunar” a piesei ”Iulius Caesar” de William Shakespeare: Adam Goodboy și John Chisham, doi actori understudy pentru Cassius și Brutus sărbătoresc a o suta reprezentație a spectacolului pe care nu au apucat niciodată să îl joace în afara cabinei lor obscure.
Universul spectacolului, de inspirație beckettiană, este construit pornind de la așteptarea unui moment care pare să nu mai vină niciodată: șansa de a urca pentru prima oară pe scenă. Până și colegii lor de scenă îi tratează cu indiferență și abia dacă se uită în ochii lor. Până la finalul spectacolului nici măcar nu le vom afla numele. Cei doi rămân pe tot parcursul spectacolului understudy Cassius și understudy Brutus. Anticiparea urcării pe scenă prinde o coajă aproape mistică fiind lăsată să dospească pe masa din cabina celor doi. Ei știu replicile papagalicește, cu o precizie robotică, însă par mai devotați jocurilor inventate în cabină decât reprezentației reale de pe scenă.
Schița este clar trasată de la început. Understudy Cassius este actorul punctual, serios, pasionat, care probabil nu va avea nici de data aceasta ocazia să in. El își preterpreteze rolul. Își pregătește meticulos shake-ul proteic și se încălzește sărind coarda în timp ce repetă replicile. Rigoarea de care dă dovadă understudy Cassius a fost păstrată ca element scenic personal de către Adam Goodboy pe tot parcursul spectacolului.
Această disciplină lasă loc pentru contrast și se susține dramaturgic când lucrează în contrapondere cu mai-leneșul understudy Brutus. Acesta este o prezență mult mai resemnată. Lipsa de interes față de spectacol și renunțarea la o eventuală posibilitate de a juca alături de „cei mari” pe scenă provin dintr-o părere foarte proastă despre sine. Deși această tendință depresivă a personajului este clar conturată prin felul în care se îmbracă (haine largi, neglijent alese, în comparație cu cele ale colegului său) și prin felul în care livrează cu jumătate de măsură unele replici, inclusiv monologul, toată magia se pierde la momentul său muzical. Într-o manieră tautologică, suferința declarativă suprasolicită redundant starea sa de spirit.
O anumită vitalitate a spectacolului vine din referințele contemporane precum GQ 10 Essentials sau premiile BAFTA. Până la urmă, întreg spectacolul este bazat pe o aducere în prezent a textului shakespearian: piesa ”Iulius Caesar”devine un puzzle de replici, reașezat în funcție de situațiile pe care personajele le traversează. Povestea imaginată de echipa de creație le transformă pe dubluri în două figuri donquijotești. Această identificare se realizează la nivel lingvistic; personajele amestecă, într-un joc aproape confuz, propriile gânduri cu vorbele personajelor. Nevoia fiecăruia de a confirma că merită să fie pe scenă face din acești „cavaleri ai tristei figuri”, niște instanțe ficționale care nu mai știu de ce lume aparțin.
Decorul este unul minimal. Un detaliu scenografic funcționează drept indicație de cod pentru desfășurarea ulterioară a spectacolului. Avem de-a face cu două personaje, dar în partea stângă a scenei, vedem agățat un singur costum „de general”. Înțelegem că unul dintre ei va urca pe scenă. Nu știm care, însă. Am avut senzația că obiectele folosite la scena complotului nu sunt cu adevărat „găsite”. Acea scenă a funcționat mai degrabă ca inventar programat de dinainte. Nu am văzut bucuria jocului în sine.
Există o dorință obsesivă a celor două dubluri ca ceva rău să se întâmple, pentru a le perimte și lor să facă parte din spectacol. Această pistă este dusă la extrem, până în momentul în care Understudy Cassius arată intenția de a rezolva el însuși problema. De ce ar vrea doi actori care dublează rolurile lui Cassius și al lui Brutus ca actorul care-l interpretează pe Iulius Caesar să pățească ceva rău pe scenă? Invidia oarbă pentru un actor care, până la urmă nu ocupă niciunul dintre rolurile lor, consumă prea mult din miza spectacolului.
Cei doi understudy sunt angrenați, în cea mai mare parte a timpului, în diferite jocuri care să le arate valoarea actoricească. Brutus îl testează pe Cassius, întrebându-l replici pe sărite, iar acesta de pe urmă îi răspunde cu o poftă de joc extraordinară. Spectacolul impune un ritm foarte alert totuși, din afară se simte o urgență de lucruri care trebuiesc făcute, dar totul se construiește pe o tensiune care nu se susține – o listă de lucruri care se cer bifate, nu jucate.
Fragmentarea firului dramatic în episoade menite să umple cu sens biografiile personajelor nu sunt susținute dramaturgic. Micro-situațiile scenice nu rezultă una din alta. Vorbim aici despre acele acțiuni pe care cei doi understudy le întreprind la început. Aici se oscilează între două registre: cel al banalității dat de numărul atât de mare de spectacole „jucate” în cabină și cel al descoperirii variațiilor noi ale acțiunilor pe care le fac de obicei, ca semn distinctiv al aniversării veacului de reprezentații. Totul este anticipat de către cei doi. Asistăm la o prezentare de obiecte, monologuri și obiceiuri nu la o descoperire firească a unor situații care să survină unele din altele.
”Petty men”, așa cum cu onestitate e asumat încă din titlu, este un spectacol ce vorbește despre vise niciodată împlinite, frustrare, ratare și, în definitiv, resemnare. Ascunsă într-o aparentă comedie, tema dramei actorului aflat într-o incertitudine constantă transpare amar. Fără a fi o punere în scenă solemnă, cu performanțe de înaltă ținută, meritul acestui spectacol este tocmai oglinda deloc flatantă pe care o pune în fața vieților din cabinele la care nu avem niciodată acces.
*Alexandru Dulică este student în anul I, Facultatea de Litere, Literatură universală și comparată a Universității București
* *Textul a fost publicat în Shakespeare’s Chronicles – revista Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare, coordonată de criticul de teatru Alina Epîngeac, în care peste treizeci de studenți din patru universitǎți din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi tineri critici de teatru distribuie în rolul principal propria gândire criticǎ şi oferă impresii fresh de la fața locului, sub formă de cronică de teatru, interviu, portrete.
Prin colaborarea cu Festivalul Shakespeare, Vorbitorincii dedică spațiu vocilor tinere din critica și jurnalismul cultural, prin publicarea pe site a unor articole din revista Shakespeare’s Chronicles.
***sursă foto copertă: Buzz Studio, prin amabilitatea Shakespeare Festival
