de Olivia Popa
Tatiana Țîbuleac a ajuns în studioul Vorbitorincilor, alături de Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea, în cadrul primului său turneu de scriitoare în România. Născută la Chișinău, în 1978, autoarea trăiește astăzi la Paris și a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL) în 2019.
Timp de aproape opt ani, familia Tatianei Țîbuleac a trăit într-un spațiu din care mulți nu au mai revenit niciodată, Siberia. Ea spune că nici cei care au ajuns înapoi nu au mai fost întregi. Iar, pentru bunica scriitoarei, întoarcerea nu a însemnat nicidecum recuperarea vieții de dinainte. Casa era ocupată. Bunurile dispăruseră. Satul rămăsese același, dar oamenii nu mai erau la fel. Iar pe oamenii aceia, nu i-a putut ierta niciodată.
„Să te întorci într-un loc în care știi că oamenii nu doar că nu au suferit pentru tine, dar s-au și bucurat de plecarea ta, este ceva foarte greu”, mărturisește Tatiana Țîbuleac.
Mama scriitoarei s-a născut aproape de finalul deportării, într-un moment în care supraviețuirea era încă incertă. Bunica pierduse deja un copil acolo, din cauza frigului și a foamei. Viața mamei a fost salvată printr-un gest aparent normal, dar care nu fusese posibil pentru deportați înainte de moartea lui Stalin. Bunica a avut voie să lucreze și într-un atelier de țesături, așa încât a obținut o bucată de pâslă cu care a protejat bebelușul de frig, își amintește scriitoarea din poveștile familiei.
Această traumă a devenit una transgenerațională. Aceste istorii nu au fost povestite aproape niciodată în mod deschis înainte de cîderea comunismului. Nici acasă. Nici la școală. Nici în spațiul public. Nu s-a vorbit nicăieri. Tăcerea era o formă de supraviețuire. Statutul de „copil al dușmanilor poporului” a rămas mult timp o etichetă reală, cu consecințe concrete. Mama scriitoarei a purtat acest stigmat până aproape de finalul facultății, fiind, de altfel, prima generație de deportați căreia i s-a permis accesul în universitate. Astăzi, scriitoarea spune că adevărata întrebare nu este doar ce s-a întâmplat atunci, ci ce face generația de azi cu această moștenire.
„Pe mine mă interesează foarte mult această întrebare: ce face generația a treia cu această traumă?”
Chiar și pentru cei care trăiesc astăzi la Paris, Berlin sau Roma, trecutul nu dispare, mărturisește Tatiana Țîbuleac, în dialogul de la Vorbitorincii. Pentru ea, revine uneori neașteptat și continuă să influențeze felul în care generațiile de astăzi privesc lumea. Scriitoarea spune că această experiență se vede și într-o trăsătură pe care o recunoaște la mulți est-europeni care trăiesc în afara țărilor de origine: dificultatea de a crede în fericire.
„Noi ne pregătim pentru ce e mai bine și ne așteptăm la ce e mai rău”, spune ea.
De altfel, titlul celui mai recent volum al său, Când ești fericit, lovește primul, își are rădăcinile chiar într-o discuție cu tatăl său despre ce înseamnă fericirea. Acolo a descoperit o asemănare neașteptată între generații: nu felul în care definesc fericirea, ci teama de ea. Pentru generațiile crescute într-un spațiu al schimbărilor bruște și al nesiguranței istorice, fericirea nu este trăită ca o stare stabilă, ci ca o excepție fragilă.
„Te trezeai dimineața într-o țară și până seara se putea schimba ceva: s-au schimbat banii, alfabetul, limba, regimul.”
Această experiență a instabilității a lăsat urme care merg dincolo de biografia personală și devine o experiență comună pentru mulți est-europeni. În acest sens, pentru Tatiana Țîbuleac literatura rămâne și un mod de a înțelege ce facem cu memoria pe care o moștenim, fie că este vorba despre deportări, despre limbă sau despre felul în care ne raportăm la propriul viitor. Pentru că, spune ea, uneori ceea ce unește generațiile nu este experiența directă a istoriei, ci felul în care continuă să trăiască în noi.
Tatiana Țîbuleac a debutat editorial în 2014, la Chișinău, cu volumul de nuvele Fabule moderne, urmat, în 2017, de primul său roman, Vara în care mama a avut ochii verzi, carte care a consacrat-o rapid în spațiul literar românesc și european, romanul fiind distins cu mai multe premii, fiind tradus în franceză, spaniolă, norvegiană, germană și poloneză. În 2018, Tatiana Țîbuleac a publicat cel de-al doilea roman, Grădina de sticlă, un puternic bildungsroman, tradus ulterior în sârbă, poloneză, franceză, germană, bulgară, macedoneană, catalană și albaneză. Pentru acest volum, autoarea a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2019. Cel mai recent roman al său, Când ești fericit, lovește primul, a apărut în 2025, la editura Cartier.
Urmăriți podcastul Vorbitorincii:
