Va fi bine? Trei întâmplări cu români în străinătate

Ascult emisiunea România în Direct de astăzi, vineri, 13 iunie, pe tema situației din Irlanda de Nord.

Ocazie cu care realizez că s-au împlinit zilele astea 35 de ani de când mă suiam cu mama într-un tren în Gara de Nord, cu destinația Berlin via Viena, unde ne aștepta tata să ne începem o viață nouă.

Mă rog, pentru mine, pe-atunci în vârstă de 4 ani, s-a dovedit a fi doar viața în sine, nu nouă neapărat…

Și-am zis să scriu textul acesta tocmai pentru că sunt și româncă în diasporă, și copil crescut între două țări în anii ’90–2000, și belgiancă angajatoare de români diasporeni, și regizoare de documentare pentru outleturi media internaționale filmate în România ș.a.m.d.

Pe scurt, cum îmi place mereu să spun: m-am născut, am crescut și sunt copilul Europei.

De la momentul cu trenul din Gara de Nord, care s-a dovedit a fi ultimul tren spre Vest, în timp ce minerii veneau spre București, iar eu cântam O Sole Mio cu un tenor care încerca, fără succes, să o impresioneze pe mama… pentru că World Cup Italia 1990… ale tinereții valuri… și până-n ziua de azi, când mă întorc de la UNOC (UN Ocean Conference) Nice cu echipa mea de oameni de film adunați din patru zări, după ce am terminat de filmat un documentar despre OceanX – acel vapor foarte deștept care se asigură că nu murim mâine sufocați în Marea Neagră sau în restul mărilor și oceanelor lumii – nu m-am simțit niciodată altceva decât copil al Europei.

O expresie recentă în limba engleză zice “Well, if it isn’t the consequences of our own actions knocking on the door.” Adică ceva de genul „au venit consecințele propriilor acțiuni să bată la ușă”.

Cam așa și cu situația din Irlanda de Nord. Din păcate, România exportă în ultima vreme niște comportamente incompatibile cu viața în societatea civilizată, și era doar o chestiune de timp, dată fiind ignorarea sistemică a problemei pe plan local, până când o situație de genul celei create în Irlanda de Nord să apară, mai ales în contextul istoric global pe care-l trăim în zilele noastre.

Eu, una, m-am luptat mereu împotriva stereotipurilor, în toate filmele, documentarele și creațiile mele. Dar câteodată și pe mine m-au copleșit cele negative, dar și surprins cele pozitive.

Așa că, în rezumat, mai jos trei episoade care mi se par reprezentative pentru subiectele interconectate „Români în diasporă” și „diaspora în România”:

Prima întâmplare

Am fost producătorul FIFA al echipei Belgiei în cadrul World Cup Qatar 2022 și eram cazată într-o bază sportivă gigantică, în care, pentru a ajunge de la punctul A la B, era necesar transportul cu mini-mașinuțe de golf (caddies). Eram două românce în echipa de filmare și, într-o zi, ne ia pe amândouă șoferul sri-lankez al caddy-ului și ne aude vorbind română între noi.

Într-o română foarte decentă, se întoarce spre noi și începe să ne vorbească, povestindu-ne cum a lucrat la Cluj într-o fabrică și i-a plăcut mult. Acum e mutat în Qatar, dar speră să se întoarcă și să rămână la Cluj, că „tare fain îi” (inserați accent sri-lankezo-ardelenesc). Și-ar dori o casă acolo. Pe lângă fabrica unde lucrase, văzuse la vânzare câteva care îi plăcuseră.

A doua întâmplare

Filmam în Bruxelles serialul reality TV House Hunters International, al cărui regizor și producător am fost în sezoanele 2021–2022. După lockdown-urile pandemiei, Bruxelles-ul s-a umplut (și n-a scăpat de atunci) de SDF-uri relativ agresive (sans domicile fixe, adică persoane fără adăpost). Dar, printre cei din zona unde filmam, era și o bandă foarte pașnică de vreo 4 cerșetori români. Îi identific după limba vorbită.

Poliția nu dădea semne că vrea să se implice în a proteja echipa de filmare, iar SDF-ii locali agresivi începuseră să devină periculoși. Drept urmare, îmi abordez conaționalii explicând situația, ei primesc câte 5 € fiecare, iar noi ne-am ales cu un serviciu de pază și protecție demn de președinți de stat.

Banda pașnică de cerșetori brusc s-a transformat într-o brigadă de super-enforceri și au curățat perimetrul fără probleme. La final, ne-au mulțumit, fericiți de experiență, au recuperat și o „pomană” de la crafty (catering-ul filmării). Iar noi am scos o secvență foarte frumoasă, fără incidente și le-am mulțumit la rândul nostru.

A treia întâmplare

Împreună cu echipa mea mixtă belgiano (flamanzi și francofoni)–româno–chinezo–franceză, am ajuns să filmăm de multe ori în România. Cu o astfel de ocazie, într-o zi liberă, asistentul nostru de cameră decide să viziteze Bucureștiul și poposește la Muzeul Orașului București. Băiatul (avea 25 de ani atunci) este mai închis la culoare și slăbuț, catalan pur-sânge.

Paz­nicul muzeului îl confundă cu un rrom și îl dă afară agresiv. Băiatul explică în engleză că e un turist care vrea să viziteze muzeul. Paz­nicul îi răspunde că a mai văzut el „din ăștia veniți din afară care se dau străini”, moment în care intrăm noi, restul echipei – albi, blonzi, cu ochi albaștri – și ne recuperăm colegul spre uimirea totală a paz­nicului.

Ce încerc să spun prin cele trei pilde? Că nu suntem cu nimic diferiți unii de ceilalți – români, belgieni, sri-lankezi, spanioli sau ce-om mai fi – și nici experiențele noastre de viață nu sunt așa de diferite.

Barierele pe care ni le facem singuri, fie prin educație sau lipsa ei, fie prin traume mal-adresate, nu fac decât să alimenteze Partea Întunecată a Forței și să-i avantajeze pe cei afiliați acolo.

Drept urmare, mi-aș dori enorm ca România să poată să-și adreseze complexele societale și să realizeze că este fix la fel ca toate celelalte țări de pe The Pale Blue Dot, vorba lui Carl Sagan (a.k.a. Planeta Pământ, Acel Punct Albastru-Pal). Să ne gândim cum s-a simțit domnul Dumitru Prunariu când s-a uitat pe 15 mai 1981 pe hubloul Soyuz-ului lui.

În încheiere, ca să existe și speranță de mai bine, mai am o anecdotă bonus recentă, de la UNOC, unde șoferul alocat echipei mele în Nice era un tânăr român din Maramureș născut în Franța. Un puști care vorbea un grai dulce românesc de zici că alergase toată viața pe Valea Vișeului, dar la fel de bine vorbea franceza de centrul hipstăresc al Parisului (pentru cunoscători, e vorba de accentul ăla specific care face ca toți ceilalți francofoni să nu-i înghită pe parizieni… dar asta e altă poveste).

Băiatul s-a dovedit a fi un fan al muncii noastre, mereu curios și săritor. Toată lumea l-a adorat.

Vorba filmului: The kids are alright (n.b. „Copiii sunt bine”, titlul filmului proiectat în 2013 la Muzeul Țăranului Român și a cărei proiecție a fost întreruptă de un grup de naționaliști intrați cu torțe în cinematograf).

Ilinca Neagu este regizoare, stabilită în Belgia. Colaborează cu TV5 Monde, BBC, National Geographic, Eurosport sau FIFA. Este câștigătoare a unui premiu EMMY pentru episodul Cyber Pirates din cadrul serialului Trafficked.

• credit foto copertă – shutterstock.com, Cristi Dangeorge