40 de zile pe Via Transilvanica
40 de zile străbătute prin inima României.
40 de zile în care corpul meu s-a adaptat perfect la efort, iar parcă, încet-încet, totul s-a așezat și s-a aliniat în mine.
Mă simt tot mai bine.
Natura m-a primit, iar eu am învățat să o primesc, la rândul meu.
Astăzi mă gândeam la energia acestui drum. La câți pași au trecut pe aici înaintea mea. La câte povești, câte emoții, câte începuturi și sfârșituri au rămas undeva, printre poteci, păduri și sate.
40 de zile înseamnă mii de pași, sute de kilometri și nenumărate momente în care am mers doar cu mine. Dar, cu cât merg mai mult, cu atât simt mai puternic că drumul acesta nu este doar despre distanța pe care o parcurgi.
E imposibil să nu te miște gândul că pășești pe urmele atâtor oameni care, poate, au venit aici să caute exact ceea ce caut și eu: un răspuns, o liniște, o schimbare sau, pur și simplu, pe ei înșiși.
Mă întreb câți oameni au râs aici, câți au plâns, câți au sperat, câți s-au pierdut și câți s-au regăsit?
Pauza
Zilele de pauză pe Via Transilvanica își au și ele rostul lor.
Astăzi a fost una dintre ele și, privind în urmă la cele 40 de zile de când am pornit de la Putna, mă gândesc cât de important a fost să-mi fac acest plan încă de la început.
Am știut că, dacă vreau să parcurg cei 1.400 de kilometri până la Drobeta, nu pot să mă bazez doar pe ambiție și pe dorința de a merge înainte. Trebuie să-mi ascult corpul și să am grijă de el.
Să-l hrănesc, să-l hidratez, să-i ofer somn și, din când în când, să-i dau răgaz.
Așa că mi-am propus ca, o dată pe săptămână, să am o zi în care să reduc ritmul și să las corpul să se recupereze și am respectat asta până acum.
Astăzi am stat cu tălpile goale în iarbă, am făcut stretching, m-am hidratat și am lăsat corpul să se odihnească.
Acum sunt în Sarmizegetusa Ulpia, iar mâine pornesc din nou la drum și mă așteaptă borna de 1.000 de kilometri. Am emoții…
Deși mai am drum de făcut, simt că, încet-încet, mă apropii de final și mă încearcă un amestec de stări. Sunt foarte fericită că am ajuns până aici, dar, în același timp, parcă începe să mă cuprindă și o ușoară nostalgie!
E tare frumos ce trăiesc acum.
1.000 de kilometri
Tare frumoasă-i România! Am mai spus-o și o să o tot spun.
Nu visam vreodată că o să o iau la pas. Dar cum altfel s-o cunoști? Cum altfel s-o simți și să-ți recunoști, prin ea, rădăcinile?
Astăzi am plecat din Oțelu Roșu și mă îndrept spre Caransebeș. A plouat toată noaptea, pământul e umed, iar pădurea e răcoroasă. Se simte toamna.
Îmi port cu mândrie bătăturile cu care merg din ziua 9.
Dar cui îi pasă?!
După 43 de zile și peste 1000 de km, am început să înțeleg că nu toate zilele trebuie să fie ușoare ca să fie frumoase. Unele vin cu soare, altele cu ploaie. Unele cu energie, altele cu oboseală. Și, cumva, toate își au locul lor în povestea asta.
Via Transilvanica m-a apropiat de România altfel. Mai încet, cu timp să mă uit în jur și să trăiesc în aici și acum.
Și poate că, mergând atât de mult, încep să înțeleg că nu trebuie să ajungi undeva ca să fii fericit. Pentru că mereu poți muta acel „undeva” puțin mai departe, ratând momentul prezent.
Dar bucuria e aici.
În pasul de acum. În locul în care ești. În ceea ce trăiești chiar acum.
1000 km. Da, e o cifră. Și e una mare pentru mine.
O mie de kilometri făcuți la pas, prin România. Mă uit la ea cu bucurie, cu emoție și cu mândrie. Pentru că știu fiecare pas care stă în spatele ei.
Via Transilvanica, cărarea care mi-a dat șansa să cunosc România așa cum nu o mai cunoscusem niciodată. La pas. Încet. Prin locuri în care poate nu aș fi ajuns altfel, printre oameni și povești care mi-au arătat o țară vie, autentică și surprinzătoare.
Ce Românie mi-ai arătat, Via Transilvanica! Una pe care nu doar am văzut-o, ci am avut timp să o simt.
Dar, mergând prin ea, am început să mă văd altfel și pe mine. Cu mai multă încredere, cu mai mult curaj și cu mai puțină nevoie de a ști mereu ce urmează.
Am învățat să las lucrurile să se întâmple. Să nu mai alerg înaintea vieții. Să mă bucur de ce este. Și să am încredere că, și după o zi grea, vine o dimineață în care îți pui din nou rucsacul în spate și pleci.
Am devenit mai atentă la mine, dar și la lume. Mai recunoscătoare pentru puțin. Mai dispusă să simt tot, chiar și atunci când nu e confortabil.
Și, poate cel mai important, am descoperit cât de bine îmi este să fiu prezentă în propria mea viață.
Simt recunoștință că am avut curajul să plec. Că am ales să cunosc România mergând prin ea. Și că viața mea, pentru o vreme, a încăput într-un rucsac și într-un singur gând: merg mai departe!
19 septembrie 2026
Astăzi se fac fix 50 de zile de când am plecat singură pe Via Transilvanica: din 1 august 2026, Putna.
Îmi amintesc atât de bine ziua aceea. Emoțiile, rucsacul, primii pași și sentimentul foarte clar că fac ceea ce simt.
Am plecat cu viața mea pusă, la propriu și la figurat, într-un rucsac. Cu un singur gând: să fiu cu mine. Să nu mai fug de ceea ce simt, de fricile și nesiguranțele mele, ci să merg înainte cu ele.
Știam că pot face 1.400 de kilometri. Aveam încredere în corpul meu și știam că am suficientă ambiție cât să ajung la Drobeta.
Dar nu știam câtă putere aveam să descopăr în mine pe drum. Cât de multe pot să duc. Cât de bine pot să-mi fiu. Și poate, mai ales, cât de mult aveam nevoie să încep să mă ascult.
Pentru că nu, nu a fost ușor. Au fost și zile care au cerut mult de la mine. Dar nu-mi amintesc nicio dimineață în care să mă fi trezit fără bucuria unei noi zile. Și nicio zi în care să fi vrut să renunț.
Natura m-a liniștit. Oamenii mi-au arătat câtă bunătate există. Am legat prietenii, am râs, am plâns și am avut mult timp doar cu mine.
50 de zile în care am trăit mult. Intens. Cu tot ce a venit.
Și mă gândesc la mine în dimineața în care am plecat de la Putna, cu rucsacul în spate, cu multă emoție, dar cu atâta hotărâre în suflet.
Nu știam cât aveam să trăiesc, cât aveam să simt și cât de mult avea să însemne drumul acesta pentru mine.
Știam doar cât de mult îmi doream să mă (re)descopăr.
Astăzi știu că n-aș fi putut să-mi fac un dar mai frumos decât drumul acesta.
Pentru că habar nu aveam cât de frumos avea să-mi fie.
Finalul
Timpule, încotro fugi?
Parcă asta îmi vine să spun în zilele astea.
Deși știu că timpul nu fuge nicăieri. Curge la fel. Noi suntem cei care îl simțim diferit, în funcție de ceea ce trăim.
Uneori vrem să treacă mai repede. Numărăm zilele, așteptăm să treacă o perioadă, ne dorim să vină mai repede ziua de mâine și uite aşa uităm că ceea ce ne aparține e doar ziua de azi.
Iar alteori am vrea să-l prindem de mână și să-i spunem: mai stai puțin.
Merg încet. Foarte încet. Parcă trag de ore, de opriri, de discuții, de fiecare bucată de drum.
Nu pentru că n-aș fi trăit până acum fiecare zi. Din contră. Cred că una dintre cele mai mari bucurii ale drumului acesta este tocmai faptul că am fost aici. Zi după zi. Fără să aștept finalul, fără să număr cât mai am, fără să vreau să ajung mai repede undeva.
Şi uite că, încet, Via mă duce totuși spre capăt.
Am plecat știind că urmează 1.400 de kilometri. O distanță uriașă, niște cifre pe o hartă, aproape două luni din viața mea,dar habar nu aveam ce pot face aproape două luni de mers cu un om.
Câte lucruri pot scoate la suprafață. Câte pot așeza. Câte întrebări pot face să dispară și câte altele pot aduce. Cât de mult se poate schimba felul în care te vezi pe tine, viața ta și ceea ce contează pentru tine.
Și poate că tocmai asta mă copleșește acum. Nu faptul că mă apropii de capăt, ci dimensiunea a tot ceea ce am trăit pâna aici.
Uneori merg și încerc să cuprind cu mintea toate zilele astea și nu pot. Sunt prea multe locuri, prea mulți oameni, prea multe emoții și prea multă viață adunată într-un timp care, privit din afară, înseamnă doar câteva săptămâni.
Via Transilvanica mi-a adus o liniște pe care nu știu dacă am mai simțit-o vreodată așa.
Cu mine. Cu tot ce am trăit. Cu tot ce s-a schimbat și cu tot ce încă nu știu să pun în cuvinte.
*Continuăm Jurnalul Cristinei Catrina pe Via Transilvania
**Via Transilvanica este un traseu de drumeție de aproximativ 1.400 de kilometri, de la Putna la Drobeta-Turnu Severin, dezvoltat de Asociația Tășuleasa Social, mai exact frații Alin și Tibi Ușeriu, iar proiectul a crescut cu ajutorul unei echipe de mii de voluntari
***Cristina Catrina are 38 ani şi a absolvit psihologia. Alergătoare montană pasionată de mişcare şi stil de viață activ şi sănătos. Îi place sā descopere locuri, oameni şi poveşti. O puteți urmări pe Facebook și Instagram.
