Via Transilvanica. Începutul.
Să încetinesc nu-i o treabă ușoară pentru mine. Să dau un alt sens zilelor și să-mi pun ordine în gânduri e ceea ce am nevoie și misiunea cu care pașii mei au plecat la drum.
Mi-am dorit să plec singură pe Via Transilvanica.
Au trecut două săptămâni și peste 300 de kilometri de atunci.
Aș putea să vă spun despre oamenii faini pe care i-am întâlnit, despre poveștile pe care le-am ascultat, despre bunătatea localnicilor, despre ajutorul primit pe drum, despre mesele bune, despre râs și despre plâns, despre zilele cu soare și zilele cu ploaie, despre rucsacul care s-a dovedit prea greu și despre alegerile care nu au fost tocmai inspirate, despre schimbările pe care le-am făcut din mers și despre zilele în care a trebuit să-mi găsesc resurse să continui.
Toate sunt adevărate.
Și oricât aș încerca să transmit prin cuvinte, chiar și dacă aș găsi cele mai meșteșugite dintre ele, tot n-aș reuși să descriu ce se întâmplă aici, cum se simte Via. Și parcă e și mai greu de arătat în poze.
Și totuși, e greu să fii aici și să nu-ți dorești să arăți ce trăiești.
Așa că încerc să las câte puțin din drumul meu, chiar dacă știu că niciun cuvânt și nicio fotografie nu pot cuprinde tot.
Poate că esența e alta și poate că trebuie să vii pe Via să o trăiești prin propria ta experiență. Pas cu pas.
Să pleci dimineața cu curiozitate, să obosești, să te doară, să te bucuri, să te enervezi, să râzi, să te minunezi și să continui.
Eu știu doar că sunt tare recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă aici.
Vă mai povestesc eu. 🧡
Via Transilvanica. 600 km.
Prieteni, trăiesc un vis frumos. 🧡
Am ajuns la 600 de kilometri, singură, pe jos, pe cea mai frumoasă cărare: Via Transilvanica
Pe 1 august am plecat de la Putna. Astăzi sunt în Biertan, în inima Ținutului Săsesc.
Vă spun sincer că nu știu când au trecut cele 26 de zile. Parcă s-au strecurat printre satele care au învățat timpul să aștepte, printre poteci, dealuri și pădurile prin care am mers ore întregi… cu oboseală și bătături, dar cu o mare bucurie.
Am traversat Bucovina, Ținutul de Sus, Terra Siculorum: păduri, obcine, mănăstiri, munți, văi, sate secuiești, tradiții și meșteșuguri. Trei ținuturi, atât de diferite și fiecare cu farmecul lui. Asta e frumusețea României: diversă, vie și surprinzătoare la fiecare pas.
Am întâlnit oameni de o bunătate extraordinară. Oameni care m-au primit în casele lor, dar mai ales în sufletul lor, prin povești pe care nu le voi uita prea curând.
Iar natura mi-a devenit aproape casă. Aici descopăr răbdarea, tăcerea și bucuria lucrurilor simple. Nu avem nevoie de mult ca să fim fericiți.
Via Transilvanica mă învață ceva ce deja credeam că știu: să merg. Să încetinesc. Să fiu prezentă.
Recunosc, sunt subiectivă când vorbesc despre Via Transilvanica. Sunt ìndrăgostită de Via. Pentru că, în cei 600 de kilometri, nu am descoperit doar România, ci tot ce cuprinde ea. Și asta e magic.
Port cu mine chipurile oamenilor întâlniți, poveștile lor și toate momentele mici care, adunate, au făcut ca acești kilometri să nu rămână doar kilometri, ci să devină parte din povestea acestei călătorii.
Ce fericire că m-am încumetat să pornesc la drum! 🤍
Via Transilvanica. 700 km
31 de zile pe Via Transilvanica – 700 de kilometri.
N-am dormit prea bine noaptea trecută, dar m-am trezit cu bucurie și cu dorința de a pleca la drum. Eram tare emoționată!
După câteva zile petrecute cu Dana, Sorin, Sebi și Florin și după o zi de pauză, porneam din nou singură la drum. Cu entuziasm şi curiozitate.
Dimineața era răcoroasă și liniștită. Cred că mi-a luat aproape o oră să ies din Axente Sever. Mă tot opream la porțile oamenilor să dau bună ziua. Numai că, de cele mai multe ori, „bună ziua” nu rămâne doar atât.
Și mie mi-e tare drag.
Oamenii au timp să povestească, iar eu sunt cel mai bun ascultător.
Prima doamnă cu care am stat de vorbă mi-a spus că are 88 de ani și un soț bolnav, de care are grijă. Avea o blândețe care m-a marcat. Se vedea în felul în care vorbea cât devotament poate încăpea într-o viață trăită alături de același om.
Două porți mai încolo, o altă doamnă, tare curioasă, mă întreba de ce merg singură și dacă am pe cineva care mă așteaptă acasă.
Complicat de răspuns pe repede înainte, dar am ieșit onorabil din situație, spunându-i simplu:
– Mi-e bine.
Se pare că s-a mulțumit cu răspunsul, pentru că n-a mai întrebat nimic.
Avea însă ceva important să-mi spună. Are și dânsa doi băieți, gata de însurătoare, și le mai plac și drumețiile.
Par potrivită. 😄
M-am scos, mi-am zis. Acum am și de ales.
A apărut și un domn, vecinul ei, care, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus că ar fi venit cu mine pe deal. În tinerețe îi plăceau tare mult drumețiile.
Ador poveștile oamenilor.
Mi-am continuat drumul, am ieșit din sat și am tot mers prin păduri, pe dealuri, am trecut prin Șeica Mică, Micăsasa, Lodroman și am ajuns în Valea Lungă.
Ah, ce zi!
Cu râs, cu plâns, cu oameni, cu liniște, cu natură și cu atât de multă trăire.
Mă apropiam de borna 700. Era cocoțată pe un deal, iar soarele ardea cu putere.
Când am ajuns, m-am oprit.
Am încercat să-mi fac o poză. Bine… două-trei :))
Și m-a luat din nou plânsul.
Nu realizam încă ce înseamnă momentul ăsta. Sau poate că realizam și eram pur și simplu copleșită.
700 de kilometri.
Da, am reușit. Sunt la jumătatea traseului.
Și, pentru câteva clipe, am realizat cât de intens am trăit în aceste 31 de zile. Într-un timp atât de scurt, am adunat atât de multe trăiri și momente, încât simt că nu am mai trăit niciodată atât într-o perioadă atât de scurtă.
Am fost pur și simplu prezentă în viața mea, lăsând zilele să vină așa cum au venit și primind tot ce mi-au oferit, cu bune, dar și cu provocări. Și poate tocmai de aceea totul s-a simțit atât de viu, atât de adevărat.
Ce curaj pe mine! Am plecat mai departe , tot întorcând capul spre borna 700…
Ce cadou frumos e viața şi ce bună e cu noi!
Via Transilvanica. 900 km
38 de zile şi 900km singură pe cea mai frumoasă cărare Via Transilvanica
Am pornit singură la drum. Și, deși din afară poate părea un gest curajos, au fost multe momente în care nu m-am simțit deloc stăpână pe mine.
Iar după 900 de kilometri, sunt câteva lucruri pe care Via m-a făcut să le conștientizez și să le prețuiesc.
Curajul nu înseamnă lipsa fricii.
Mi-a fost frică. Dar am mers mai departe. Am înțeles că adevăratul curaj este să faci ceea ce ai de făcut chiar și atunci când îți este frică.
Limitele noastre sunt mai departe decât credem. Au fost zile în care am crezut că nu mai pot. Dar mai faci un pas şi ìncă unul şi aşa descoperi că limita pe care o credeai de netrecut e doar o graniță pe care nu o ìncercasei.
Am plecat singură, dar nu m-am simțit singură.
M-am avut pe mine și am întâlnit oameni care mi-au deschis ușa, mi-au oferit o cafea, o masă, o vorbă bună sau pur și simplu sentimentul că sunt binevenită.
Via Transilvanica este despre oameni, apoi despre natură.Natura îți taie respirația, dar oamenii dau suflet drumului.
Când rămâi singur cu tine, începi să te cunoști altfel. Te observi, te întrebi, ìncepi să îți auzi gândurile. Uneori e incomod. Alteori e eliberator. Dar este, cu siguranță, un loc în care ajungi să te întâlnești cu tine.
Înveți să fii recunoscător pentru lucrurile simple.
Apa rece, o masă caldă, un duș, un pat. După o zi lungă, lucrurile despre care credeai că ți se cuvin devin adevărate daruri.
Fiecare zi poate fi un nou început.
Poți avea o zi grea. Poți obosi, poți plânge, poți greși. A doua zi te ridici și pornești din nou.
Drumul îți scoate în cale exact ceea ce ai nevoie.Uneori într-un om, alteori într-o întâmplare sau într-o conversație. Toate vin să te învețe ceva și, într-un fel, să te schimbe.
Natura m-a învățat să mă opresc și să privesc.
Să fiu prezentă, să simt, să mă minunez, să mulțumesc… Să mă bucur de lucrurile simple și să mă reconectez cu ceea ce contează cu adevărat.
Descoperirea continuă! Merg mai departe! 🧡
ADENDDA
* În timp ce citiți aceste rânduri, Cristina este încă pe Via Transilvanica. Merge mai departe, pas cu pas, până la capătul drumului.
**Via Transilvanica este un traseu de drumeție de aproximativ 1.400 de kilometri, de la Putna la Drobeta-Turnu Severin, dezvoltat de Asociația Tășuleasa Social, mai exact frații Alin și Tibi Ușeriu, iar proiectul a crescut cu ajutorul unei echipe de mii de voluntari
***Cristina Catrina are 38 ani şi a absolvit psihologia. Alergătoare montană pasionată de mişcare şi stil de viață activ şi sănătos. Îi place sā descopere locuri, oameni şi poveşti. O puteți urmări pe Facebook și Instagram.
