”E doar un festival.” Dar cât din viața lor pun oamenii în el?
Cred că deja, în toată lumea culturală românească se vorbește despre faptul că la Astra Film Festival, directoarea artistică Csilla Kató s-a prăbușit pe scenă, la finalul discursului de deschidere. Momentul a fost postat chiar de ea pe rețelele sociale, pentru a liniști publicul și participanții, cu mențiunea că totul a fost cauzat de epuizare, după cum i-au comunicat medicii. Dincolo de șocul momentului, întâmplarea ne obligă să privim altfel munca oamenilor care construiesc, an după an, evenimentele culturale de care ne bucurăm. Și poate să ne întrebăm ce putem face noi pentru ei.
M-am gândit de multe ori că avem un fel nedrept de a măsura succesul unui eveniment cultural. Ne uităm la sălile pline, la invitații celebri, la reacțiile publicului, la fotografiile frumoase. Dacă lucrurile au mers bine, spunem că a fost un festival reușit și ne vedem de viață.
Rareori ne întrebăm cum a fost posibil.
Câți oameni au muncit pentru asta? Câte telefoane au dat? Câte proiecte au scris? Câte răspunsuri negative au primit? Câte lucruri s-au schimbat în ultima clipă? Câte nopți au pierdut ca totul să fie gata la timp?
Un festival de film nu înseamnă doar filme.
Înseamnă să găsești povești importante, să negociezi drepturi de proiecție, să inviți regizori din alte țări, să construiești un program coerent, să aduci oameni în săli, să organizezi întâlniri și dezbateri. Să faci rost de bani pentru toate acestea și să reușești să-i cheltuiești respectând reguli administrative care uneori par să consume mai multă energie decât creația însăși.
Înseamnă o echipă care trebuie să rezolve probleme pe care spectatorii nu le vor cunoaște niciodată.
Iar în România, prea des, înseamnă să faci toate acestea cu mai puțini bani decât ai nevoie, cu finanțări incerte și cu oameni care îndeplinesc simultan mai multe roluri.
Cultura noastră funcționează într-o măsură îngrijorătoare datorită încăpățânării unor oameni.
Dar încăpățânarea nu este o politică publică. Iar pasiunea nu poate ține loc de buget.
Sâmbătă, 17 octombrie, la deschiderea celei de-a 33-a ediții a Astra Film Festival, Csilla Kató, directoarea artistică, a leșinat pe scena Sălii Thalia din Sibiu, după ce și-a încheiat discursul.
Cei aflați acolo au povestit despre intervenția rapidă a oamenilor din sală și despre ajutorul medical primit. Ulterior, Csilla a vorbit despre epuizarea acumulată în anii de muncă pentru festival.
Nu vreau să transform acest moment într-un simbol romantic al sacrificiului pentru artă. Dimpotrivă. Nu ar trebui să fie nevoie ca un om să ajungă la limita puterilor pentru ca noi să înțelegem câtă muncă face. Și nici nu ar trebui să considerăm firesc faptul că un proiect cultural important depinde atât de mult de rezistența fizică și emoțională a câtorva oameni.
Astra Film Festival este o adevărată instituție culturală construită în peste trei decenii. A adus la Sibiu cineaști din întreaga lume și a format un public care a învățat să privească documentarul nu doar ca pe un film, ci ca pe o cale de a înțelege realitatea.
Asemenea lucruri se construiesc greu. Cu răbdare, cu experiență, cu relații profesionale, cu încredere câștigată în timp. Nu poți închide un festival și să te aștepți că, peste câțiva ani, îl vei putea recrea pur și simplu dacă apar bani. Ceea ce pierzi nu este numai un eveniment din calendar. Pierzi o comunitate, o memorie culturală și o experiență profesională acumulată în zeci de ani.
De aceea, discuția despre finanțarea culturii nu ar trebui să înceapă și să se încheie cu întrebarea dacă avem bani pentru festivaluri. Ar trebui să ne întrebăm ce pierdem dacă nu le mai avem.
Știu că România are multe urgențe. Școli, spitale, infrastructură, servicii publice. Dar cultura nu este un moft pe care ni-l permitem numai după ce rezolvăm toate celelalte probleme. Dacă am judeca astfel, nu am mai construi niciodată nimic care să ne îmbogățească viața dincolo de strictul necesar.
Un oraș are nevoie de spitale bune. Dar are nevoie și de locuri în care oamenii se întâlnesc, își pun întrebări și descoperă lumi diferite de a lor. Un festival de fim documentar face exact asta.
Și, uneori, poate face mai mult pentru felul în care înțelegem societatea decât multe ore de dezbatere publică.
Mergeți să vedeți filmele
Astra Film Festival continuă la Sibiu până pe 25 octombrie. Ediția din acest an cuprinde aproximativ 200 de proiecții și evenimente, întâlniri cu realizatorii și dezbateri despre teme care ne privesc direct.
Am ales cinci documentare care mi se par o invitație foarte bună de a descoperi festivalul.
Încheiere (Closure), regizat de Michał Marczak, urmărește povestea unui tată din Polonia care își caută fiul dispărut în apele Vistulei. Refuză să accepte că acesta s-ar fi sinucis și își transformă viața într-o căutare neîncetată. Este o poveste despre durere, speranță și imposibilitatea de a găsi liniștea atunci când nu ai răspunsuri.
Atât de familiar, filmul lui Rachel Taparjan, spune povestea unei femei adoptate în Marea Britanie care revine în România pentru a-și căuta familia biologică. Descoperă oameni pe care nu i-a cunoscut și legături între istoria familiei și propriul fel de a trăi. Un documentar despre identitate și despre lucrurile pe care le moștenim fără să știm.
Urme (Traces), realizat de Marysia Nikitiuk și Alisa Kovalenko, vorbește despre femeile ucrainene care au supraviețuit violenței sexuale în timpul ocupației ruse. Filmul urmărește mărturiile lor și încercarea de a obține adevăr și dreptate. Este o perspectivă asupra războiului despre care vorbim mult prea puțin.
Vânzarea secretă a evreilor din România, în regia lui Pierre Goetschel, documentează una dintre cele mai tulburătoare practici ale statului comunist român: negocierea emigrării evreilor și a sașilor în schimbul banilor, bunurilor și avantajelor politice. O poveste despre felul în care un stat a transformat libertatea propriilor cetățeni într-o marfă.
N-am mai simțit de mult o primăvară, al Alexandrei Bidian, reconstruiește povestea tatălui regizoarei, fost deținut politic, emigrat în Germania, care după 1989 a sperat că poate contribui la schimbarea României. Arhivele, amintirile și documentele Securității reconstituie destinul unui om prins între experiența dictaturii și speranțele tranziției.
Sunt cinci filme foarte diferite. Dar toate ne invită să facem ceva ce viața de zi cu zi ne lasă din ce în ce mai puțin timp: să ascultăm, să privim cu atenție și să încercăm să înțelegem experiența altor oameni.
Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care ni le oferă cultura.
Un bilet înseamnă și un vot de încredere
Aș vrea să vă propun ceva. Dacă sunteți în Sibiu, mergeți la Astra Film Festival. Dacă puteți ajunge din alt oraș, faceți drumul. Alegeți un documentar, poate chiar unul despre un subiect care nu v-a interesat până acum. Luați un prieten, un copil adolescent, pe cineva cu care să discutați după film.
Cumpărați un bilet. Recomandați o proiecție. Povestiți ce ați văzut. Nu o faceți dintr-un soi de empatie pentru organizatori. Și nici pentru că ar trebui să ne simțim vinovați că oamenii aceștia muncesc atât de mult.
Faceți-o pentru că merită să aveți acces la asemenea experiențe și pentru că astfel de povești vă fac mai buni, vă îmbogățesc cu sentimente și valori.
Și pentru că participarea publicului este unul dintre cele mai puternice argumente că astfel de evenimente trebuie să continue să existe.
Nu putem rezolva prin cumpărarea unui bilet problemele de finanțare ale culturii. Este treaba autorităților, a instituțiilor și a celor care construiesc politici publice să creeze mecanisme stabile și corecte de susținere.
Dar putem arăta astfel că avem nevoie de cultură. Că îi prețuim pe oamenii care o fac posibilă. Că nu suntem doar spectatori ai efortului lor, ci și o comunitate care îi susține.
Mi-ar plăcea ca, după întâmplarea de sâmbătă, să vorbim mai mult despre felul în care sunt construite festivalurile din România. Despre finanțările lor, despre echipe, despre cât de sustenabilă este munca în cultură.
Și mi-ar plăcea să nu confundăm niciodată devotamentul unui om cu obligația lui de a se sacrifica.
Cel mai frumos mod de a le mulțumi celor care au făcut Astra Film Festival este să umplem sălile. Iar cel mai important este să construim o țară în care să poată face acest lucru și anul viitor, și peste zece ani, fără să-și pună sănătatea în joc.
Programul complet și biletele sunt disponibile pe site-ul Astra Film Festival.
*foto copertă – captură din documentarul Încheiere (Closure), regizat de Michał Marczak, prezent la Astra Film Festival
