Înainte de toate, un sfat: du-te la Improbabil doar dacă poți să fii cu totul prezent. Asta pentru că Improbabil, de la Teatrul ACT, deși pare că propune o poveste despre o revedere în miez de noapte a unor vechi prietene, nu e deloc așa. Minut cu minut, pe scena în care nu e decât un pat, regizorul Radu Iacoban construiește o stare care se instalează lent și nu mai poate fi alungată nici peste o oră. Nici peste o zi. Nici peste 2 luni.
Cam atât au trecut, 2 luni, de când am fost acolo s-o revăd pe Denisa Nicolae. Am ieșit buimacă. Am vrut să scriu imediat ceva, dar mi-a fost cumplit de greu. Apoi, credeți-mă, e atât de complicat să ocolești capcana spoilerelor, mai cu seamă în cazul acesta. Pentru că – dacă v-aș spune cheia în care să priviți minunăția asta de spectacol – s-ar prăbuși întreg castelul de cărți pe care îl construiește Radu Iacoban timp de o oră și jumatate. Și, zău, e păcat. Spectacolul nu funcționează pe logica explicației, ci pe aceea a acumulării: scenă cu scenă, replică după replică până la catharsisul final.
Un pat. Un ecran. Un gest repetitiv, aproape banal: spălatul compulsiv pe dinți. O să constați că nu e un element de efect, ci un mecanism de apărare. Uneori îți reprimi amintirile ce te bântuie ca un coșmar printr-un gest reflex, precum spălatul pe dinți. Te privești în oglindă și îți construiești propria realitate paralelă, mai puțin dureroasă decât realitatea însăși.
Textul și regia semnate de Radu Iacoban refuză confortul dramatic. Nu există expunere clasică, nu există ghidaj moral. Informațiile apar fragmentat, prin contradicții, pauze, ezitări. Spațiul scenografic creat de Tudor Prodan este intim și instabil, iar muzica Aidei Šošić susține această stare de tensiune joasă, constantă, fără a dicta emoția.
Întâlnirea dintre Ema și Diana, două prietene care nu s-au mai văzut de zece ani, are loc într-o noapte în care nimic nu pare întâmplător. Și chiar nu e o revedere nostalgică, ci o confruntare amânată de-a dreptul. Iar prietenia lor nu e invocată ca refugiu sigur, ci, mai degrabă, testată ca limită. Ce poți spune după o absență atât de lungă? Ce alegi să ascunzi? Ce devine periculos tocmai pentru că nu este rostit?
Forța spectacolului vine din felul în care textul lucrează cu autoamăgirea. Realitatea nu e negată frontal, ci rescrisă. Mama nu a murit, e plecată într-o călătorie. Relația nu e abuzivă, e complicată. Pericolul nu e iminent, e doar o stare difuză. Improbabil arată cum aceste mici reconfigurări ale adevărului ajung să devină strategii de supraviețuire.
Jocul actoricesc susține impecabil această construcție: Denisa Nicolae face un rol minunat, de mare finețe psihologică, interiorizat, fără excese. După Lungs, unde a demonstrat deja o capacitate remarcabilă de a susține tensiuni emoționale complexe, aici merge într-o zonă și mai riscantă. Personajul ei trăiește permanent la marginea prăbușirii, iar controlul aparent devine tocmai semnul vulnerabilității.
Mihaela Velicu e un contrapunct necesar. Mai reținută, mai pragmatică la suprafață, interpretând un personaj traversat de vină și neputință. Are o extraordinară capacitate de a face din tăcere un instrument dramatic. Împreună, cele două actrițe creează o relație scenică autentică, lipsită de ierarhii și de efecte demonstrative. Atât de firesc, încât aproape te regăsești în replici.
Finalul spectacolului nu e o ieșire deloc comodă. E ca un pumn în plex. Te lasă într-o stare de luciditate inconfortabilă, cu senzația că ceea ce ai văzut nu se încheie la aplauze.
Ce a zărit Diana dincolo de oglindă, în dimineața de după, cînd se va fi spălat pe dinți? Improbabil este un spectacol necesar, tocmai pentru că refuză să fie confortabil. Un teatru intim, lucid, care nu cere deloc compasiune și nici măcar nu ți-o oferă. Te lasă cu tine și cu gândurile tale: când ți-ai sunat ultima data colega de cameră din facultate cu care obișnuiai să rupeți cluburile? Și ce mai face ea acum? O fi bine?
Bilete găsiți aici și – culmea! – mai sunt încă pentru reprezentația de joi, 5 februarie, dar și pentru cea de pe 6 martie.
