Când scriam zilele trecute, din amintiri, despre dimineața în care războiul a schimbat lumea, 24 februarie 2022 , nu mă gândeam că o să ajung, câteva zile mai târziu, să scriu la cald despre un alt război. Un război care, cine știe când se va termina. Au fost semne și de data asta, însă pentru mine cel mai evident a fost știrea pe care am citit-o în seara zilei de vineri, conform căreia Ministerul Afacerilor Externe a decis să-și retragă personalul neesențial din cadrul ambasadei din Israel. Știu ei ceva, mi-am zis.
Week-end-ul trecut mă uitam la Antena 3. Pe la nouă fără zece vine marele breaking news:
Încă un război. Ce știm până acum?
Știm că ayatollahul Ali Khamenei a murit împreună cu ginerele, fiica, nora, nepotul sau nepoata și cu alți zeci de lideri importanți, că Iranul atacă în stânga și în dreapta obiective din Israel, Emirate, Qatar, Iordania, ba chiar și baza militară britanică Akrotiri din Cipru, și că nici SUA, nici Israel nu stau cu mâinile în sân. Atacurile lor au dus la moartea unora din cei 88 de clerici din Adunarea Experților, organism însărcinat cu alegerea noului lider suprem. Evenimentele sunt în desfășurare.
De vorbă cu o prietenă
Am vorbit duminică seara la telefon cu o prietenă din Iran stabilită de mulți ani în România împreună cu părinții, fratele și sora. „Ne bucurăm că a murit. A fost un mare criminal. Tu nu știi ce e în social media din Iran, dar mulți oameni sunt veseli pe străzi”, îmi spunea ea. Îmi mai spunea că 80% din populație se bucură de moartea ayatollahului.
Mă gândeam că este posibil să exagereze puțin sub emoția momentului, însă când am auzit la emisiunea România în Direct de luni că, de fapt, populația musulmană a Iranului este minoritară, circa 30%, spusele prietenei nu mi s-au mai părut exagerări, ba chiar ceva plauzibil. Interesant, mi-am zis. Iranul este condus, practic, de o minoritate religioasă, nicidecum de o majoritate.
Am întrebat-o dacă a reușit să ia legătura cu rudele de acolo. Mi-a răspuns că da, cu câteva zile înainte să înceapă războiul, și că sunt în regulă. Din câte știu de la ea, iranienii plecați țin legătura cu cei de acasă, când se poate, prin social media. Deși este interzisă acolo, pentru a se putea conecta cu rudele lor din diaspora și implicit cu restul lumii, cei rămași în Iran utilizează VPN-uri, nu au cum altfel. Preferă să stea pe WhatsApp și Telegram, însă au și Facebook.
Am mai întrebat-o dacă preferă sau nu revenirea țării sale de origine la monarhie prin înscăunarea lui Reza Pahlavi, moștenitorul șahului alungat în 1979. Mi-a răspuns că orice este mai bun acum decât regimul ăsta, însă nu vede monarhia ca fiind o soluție pe termen lung. „Dacă o să fie și Reza Pahlavi un dictator?”
Moartea ayatollahului și o friptură la grătar
Îmi spunea prietena mea că a sărbătorit în familie moartea ayatollahului cu o friptură la grătar. Să faci un grătar e ceva cât se poate de banal, însă într-un asemenea context ca acesta, vorbele ei m-au impresionat. Să sărbătorești moartea unui conducător, a unui om, la urma urmei, cu un grătar, spune multe despre cât de „iubit” a fost. „Știu, nu e OK să te bucuri de moartea unui om, dar de a lui chiar mă bucur. A spus mama că 1 martie va fi în fiecare an la noi în familie zi de sărbătoare, pentru că a murit ayatollahul.”
Ce poți să mai zici?
Interpretatio dacica, pentru că romana a fost luată deja
Nu știu cât va dura războiul ăsta, cum de altfel nimeni nu știe, însă îmi doresc să nu fie în zadar. Să nu ajungem să spunem că a murit ayatollahul, trăiască ayatollahul. Pentru poporul iranian îmi doresc să se schimbe regimul. Să fie un stat laic pe bune, nu ca cel de acum în care ai un președinte, un guvern, un parlament și chiar niște partide politice, însă în realitate, ayatollahul are pâinea și cuțitul.
Nimic nu se face în politica internă și externă fără binecuvântarea lui, dacă ar fi să vorbim în termenii noștri. E ca și cum am avea noi la cârma Bisericii Ortodoxe Române și a țării un patriarh și lider suprem ca Înaltpreasfințitul Teodosie în varianta hardcore, iar Președintele Nicușor Dan, Parlamentul și Guvernul României ar fi de decor. Nu cred că vrem asta.
* Florian Ionașcu este din Buzău, licențiat al Facultății de Psihologie și Științele Educației Universitatea din București, în pedagogia învățământului primar și preșcolar, absolvent al Școlii Postliceale de Informatică din cadrul Liceului Special pentru Deficienți de Vedere Buzău cu proiectul Legidiz.ro (centralizator al actelor normative care abordează, fie și în treacăt, drepturile persoanelor cu dizabilități). Ca voluntar, a contribuit la traducerea interfețelor de aplicații folosite și de nevăzători. Lucrează și la un ONG care promovează accesibilizarea mediului fizic și informațional pentru persoanele cu dizabilități, traduce articole din domeniul accesibilității și testează accesibilitatea site-urilor web pentru nevăzători. A colaborat sau colaborează cu Asociația CED România – Centrul de Excelență prin Diversitate, www.nevăzător.ro, Be My Eyes, Poedit.
