24 februarie 2022. Dimineața în care războiul a schimbat lumea

Război la micul dejun

24 februarie 2022. Parcă a fost ieri, nu acum patru ani. Îmi amintesc perfect ziua aceea.

Era o zi ce nu se anunța a fi neobișnuită. Aveam cursuri la postliceala de informatică pe care o făceam în paralel cu facultatea. Mă trezesc voios și o pornesc spre bucătărie pentru a lua masa, fără să am cel mai mic habar despre urgia care începuse deja. Intru în bucătărie, unde bunicii mă așteptau cu cafeaua și micul dejun.

Când am auzit, nu mi-a venit să cred. Într-adevăr, începuse. La televizor erau știri despre război.

Semnele pe care lumea a vrut să nu le vadă

Fuseseră semne înainte. Rușii tot cereau ca Ucraina să nu intre în NATO și ca NATO să-și retragă trupele și tehnica militară pe pozițiile din 1997. Apoi, cu vreo două zile înainte, au recunoscut formal cele două republici separatiste din Donbas. Cu toate astea, lumea tot spera să nu înceapă războiul. Și totuși, în ciuda speranțelor, a început. Muscalii, cum li se zicea odinioară, au așteptat încheierea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing. L-ar fi început ei mai devreme de nu aveau acestea loc.

Mă uitam cu îngrijorare la știri. Când am auzit că muscalii au atacat aeroportul Ivano-Frankivsk, relativ aproape de granița noastră, și au ocupat Insula Șerpilor, am zis că nu e de glumă.

„Dacă o fi să fie și m-or chema, mă duc”

În timp ce mă pregăteam să plec la cursuri, le spuneam bunicilor că, dacă o fi să fie și m-or chema, mă duc, dom’le. Om fi noi, nevăzătorii, scutiți de armată, ca de altfel și restul persoanelor cu dizabilități, dar la o adică, putem face și noi muncă de birou. N-om putea noi lupta cu arma în mână, dar la lucrul pe calculator ne pricepem. Tehnologia e suficient de avansată încât să ne permită să folosim calculatorul. De lipsă de talent la scris, slavă Domnului, nu ne putem plânge. Sunt printre noi oameni care pot aduce bine din condei comunicate de presă și alte tipuri de texte.

Ce s-o mai lungesc, eram dispus să-mi pun toată puterea și priceperea în slujba țării, cu toate că, de fel, nu mă pasionează armata. Pentru că da, să fii patriot înseamnă să muncești în țara ta și să-ți plătești taxele, să înveți și să te dezvolți în ea, să o iubești așa cum e și să o ajuți la nevoie, nu să te bați cu pumnii în piept că ești patriot.

Gânduri în taxi

Câteva minute mai târziu mă aflam în taxi. În timp ce discutam cu taximetristul despre război, mă gândeam că dacă s-ar întinde peste graniță, la noi, persoanele cu dizabilități ar fi printre cele mai vulnerabile. Orbul poate fugi și știe că trebuie, dar nu știe unde. Surdul poate fugi și știe unde, dar nu știe că trebuie. Cel cu handicap locomotor știe că trebuie să fugă și unde, dar nu poate…

„Nimeni nu-ți poate lua ceea ce știi”

Ajuns la postliceală, am început să discutăm despre război. Peste tot se discuta despre el, de altfel. Domnul profesor cu care aveam ore în acea zi ne spunea că într-o situație de genul ăsta poți pierde diplome, bani, casă, tot, însă nimeni nu-ți poate lua ceea ce știi.

Mai târziu în acea zi, primesc un mesaj de la o colegă de facultate din Vrancea. Mă întreba care sunt șansele să trecem la sistemul fizic de predare, în condițiile în care starea de alertă urma să se încheie. Eram la acea vreme reprezentantul studenților din extensiile de la Buzău și Focșani în Consiliul Facultății. I-am răspuns că sunt mari șanse să rămânem în sistemul online, mai ales că știam ce se votase în Consiliu la începutul lunii. Colac peste pupăză, venise războiul și, sincer, nu credeam atunci că o să trecem în sistemul fizic. Unde mai pui că era în vigoare o Ordonanță de Urgență care le permitea universităților să rămână în sistemul online pe tot parcursul anului universitar 2021-2022.

S-a dovedit că n-am avut dreptate. În numai două săptămâni, la încheierea stării de alertă, Ministerul Educației avea să decidă ca universitățile să treacă cum, necum, la sistemul fizic de predare. Au fost multe discuții în CF atunci, ajungând într-un final să instituim o perioadă de tranziție în martie-aprilie 2022.

O profesoară din Harkov și un buchet de dulciuri

În zilele, săptămânile și lunile care au urmat, mulți ucraineni aveau să sosească în țara noastră și unii chiar să rămână până astăzi. Și în Buzău au poposit ucraineni, printre ei fiind și o profesoară de engleză din Harkov care, pentru a le pune copiilor o pâine pe masă, făcea buchete de fel și fel de dulciuri. Am luat și eu unul de la ea. A fost cadoul meu de Florii.

Patru ani mai târziu

Viața a mers înainte în acești patru ani, însă războiul nu s-a dat dus. În Ucraina, oamenii continuă și astăzi să sufere.

La noi, acești ani ne-au adus valuri de scumpiri. Buzăul mi se pare că e la fel ca acum patru ani, doar că mai aglomerat, Deși avem un sistem inteligent de management al traficului. Semafoarele sunt puse parcă strategic din zece în zece metri, ca să le înjure omul de toate cele cerești și lumești. În rest, sănătoși să fim!

În final, îmi doresc ca urgia asta ce durează deja de prea mult timp să se încheie, pentru ca oamenii să nu mai sufere. Pentru cine încă-i mai crede pe muscali, sunt patru ani de război, nu de operațiune militară specială.

* Florian Ionașcu  este din Buzău, licențiat al Facultății de Psihologie și Științele Educației Universitatea din București, în pedagogia învățământului primar și preșcolar, absolvent al Școlii Postliceale de Informatică din cadrul Liceului Special pentru Deficienți de Vedere Buzău cu proiectul Legidiz.ro (centralizator al actelor normative care abordează, fie și în treacăt, drepturile persoanelor cu dizabilități). Ca voluntar, a contribuit la traducerea interfețelor de aplicații folosite și de nevăzători. Lucrează și la un ONG care promovează accesibilizarea mediului fizic și informațional pentru persoanele cu dizabilități, traduce articole din domeniul accesibilității și testează accesibilitatea site-urilor web pentru nevăzători. A colaborat sau colaborează cu Asociația CED România – Centrul de Excelență prin Diversitate, www.nevăzător.ro, Be My Eyes, Poedit.

*sursa foto copertă: www.shutterstock.com