RO-mâniile
În ultima vreme, de aproape șase luni de zile, de când cu votul la prezidențiale, România pare că s-a împărțit în două. Trăim cu senzația că sunt două RO-MÂNII care se atacă furibund una pe cealaltă. Și fiecare dintre aceste două Românii crede despre sine că e minunată, iar despre cealaltă Românie crede că este reprezentarea dezastrului absolut. Sunt două Românii care de jumătate de an nu își mai vorbesc, nu mai comunică, ci doar se arată cu degetul una pe cealaltă, cu o palmă, iar cu cealaltă, cu toate degetele strânse, se bat cu pumnul în piept.
O Românie care spune despre cealaltă Românie că va scoate România din Uniunea Europeană și o va duce către pierzanie, și o altă Românie care spune că nu se mai poate cu felul în care am fost conduși până acum și că totul trebuie să se schimbe. Ambele Românii se luptă cu SISTEMUL, pe care îl invocă adesea și pe care îl identifică drept păpușarul României adverse.
Se prefigurează scenarii de groază, se vorbește despre prăbușire economică, se așterne o mulțime de panică și frică. Iar panica și frica pun stăpânire pe rațiune și îi fac pe actanții celor două Românii să devină combatanți în cadrul unei lupte electorale. La aceste alegeri, cel mai probabil și datorită evoluției tehnologice și a rețelelor de socializare, polarizarea a devenit atât de puternică încât pare că pentru fiecare dintre Românii, la finalul alegerilor, va fi dezastru dacă cealaltă Românie câștigă, iar dacă România lor va fi triumfătoare, viața se va transforma într-un miracol.
În realitate, aceste două Românii, deși pare că luptă una împotriva celeilalte, au un scop comun: MAI BINELE ROMÂNIEI. Mai binele lor, mai binele familiilor lor, mai binele prietenilor lor! Pe scurt, MAI BINELE ROMÂNIEI. Asta și-au dorit întotdeauna și au așteptat fiecare rând de alegeri pentru a-și pune speranțele, fie în ideea de schimbare, fie în ideea de stabilitate, toți românii care au participat la tururi de scrutin. Și-au dorit mai binele.
Tăcerea celei de-a treia Românii
Doar că în această luptă pentru mai bine au stârnit zgomote atât de puternice, încât a făcut o altă Românie, cea de-a treia, să se ascundă-n gaură de șarpe. ROMÂNIA CARE NU VREA SĂ AUDĂ DAR CARE NICI NU MAI VREA SĂ SE FACĂ AUZITĂ. E România absentă de la urne. O Românie mare cât celelalte două Românii despre care v-am vorbit, la un loc.
Pentru că aproape jumătate din numărul total al celor cu drept de vot nu s-au prezentat la urne, nici la primul tur al alegerilor prezidențiale din 4 Mai, nici din 24 Noiembrie 2024, nici din Noiembrie 2019… E vorba despre România care chiar dacă tace, nu înseamnă că nu trebuie ascultată și mai ales, nu înseamnă că nu trebuie chemată la dialog! Unde? La urne!
La urne, acolo unde cuvântul cetățeanului valorează cel mai mult, într-o democrație! Și slavă cerului, suntem o democrație, una care se maturizează, la mai bine de 35 de ani de existență. Am căpătat dreptul la vot în anul 2014, la împlinirea vârstei de 18 ani, iar primul scrutin la care am fost prezent au fost alegerile prezidențiale de atunci. Am așteptat cu nerăbdare să împlinesc vârsta legală pentru a vota pentru că până la acel moment, mama m-a luat mereu cu ea la secția de votare și mi-a explicat de fiecare dată cât de importantă este exercitarea dreptului la vot.
Până prin 2008, mergeam doar cu ea la vot fiindcă tata, fiind cadru MAI, la vremurile cu pricina, era mobilizat la fiecare rând de alegeri pentru a supraveghea desfășurarea corectă a acestora. Și avea de treabă, chiar multă, mai ales în acei ani când nu existau softuri care să înregistreze cărțile de identitate, iar practicile electorale precum transportatul votanților la urne, de la o secție la alta, reprezentau un sport național. Mi-am dorit foarte mult să votez iar votul meu să conteze.
Puterea votului, lecţie de acasă
Din 2014, cu excepția parlamentarelor din 2016, când situația financiară nu mi-a permis să mă deplasez la Iași, fiind student, la București, am votat negreșit, la fiecare rând de alegeri. Chiar dacă a vota a presupus niște excursii neplanificate în orașul meu natal, acolo unde mi-a permis legea să votez, atât la localele din 2020 și 2024 cât și la parlamentarele din aceiași ani, eu având adresa de domiciliu la Iași.
În total, pentru aceste patru exercitări ale dreptului la liberă alegere, am condus peste 3500 km și am ars peste 200 de litri de combustibil. Am votat de fiecare dată cu speranța către mai bine, cu dorința de progres și cu inima împăcată că am făcut tot ceea ce am putut eu cetățenește posibil ca România să progreseze.
Mi-am făcut iluzii? Categoric da! Am visat cu ochii deschiși în cele mai multe dintre cazuri? Categoric da! Am fost dezamăgit de rezultat! DA!!! Am fost entuziasmat de rezultat dar dezamăgit de deznodământ, anume de faptul că deși a câștigat cine îmi doream să câștige, pe parcursul mandatului m-a dezamăgit? DAAAA! Am renunțat să votez? NUUUU! Mai abitir, votez mai entuziasmat dar și mai împlinit ca niciodată. De ce? Pentru că aleg să privesc realist, REALITATEA!
Realism, nu cinism: de ce România a progresat
Realitatea este că, în ultimii douăzeci de ani, România a progresat fantastic. Realitatea este că salariul mediu din România l-a depășit pe cel din Ungaria. Realitatea este că Bucureștiul este una dintre cele mai dezvoltate și prospere capitale din estul Europei. Realitatea este că în ultimii 15 ani s-au construit aproape 1000 de km de autostradă, de trei ori mai mulți decât de la cel de-al doilea război mondial și până la aderarea la Uniunea Europeană.
Alți peste 700 de km se află în stadiu de execuție, cu termen de finalizare în următorii 3 ani, iar alți 700, în stadiu de licitare, cu finalizare în următorii 5 ani. Realitatea este că Aeroportul International Iași, care în anul 2007, când am fost pentru prima oară în viața mea pasager al unui zbor cu avionul, avea un unic teminal de suprafață echivalentă cu cea a studioului meu de podcast, iar astăzi arată mai bine și este mai modern decât multe alte aeroporturi pe care le-am văzut prin Europa. La fel și Aeroportul Cluj, Timișoara, Craiova, Oradea, Sibiu, Bacău… La Brașov s-a construit, chiar de la zero, primul aeroport de după revoluție.
Realitatea este că România de azi și românii de astăzi, o duc mult mai bine decât România și românii din 2004. Sunt o mulțime de școli modernizate, de spitale moderne, de dezvoltări imobiliare futuriste, de locuri de muncă create atât de către o multitudine de companii străine care au venit pe piața românească dar și de către companii românești care s-au dezvoltat ori chiar s-au născut sub umbrela ROMÂNIEI PROSPERE.
Sunt o mulțime de români care o duc astăzi, mult mai bine decât acum 20 de ani. Își permit mâncare mai bună, haine mai frumoase, mașini mai performante, vacanțe mai scumpe. Apartenența, mai întâi la NATO și apoi la Uniunea Europeană, e limpede că a reprezentat pentru România șansa unui drum către un progres vizibil. Ceea ce mă conduce către concluzia că așa cum au fost ei, cu bune și cu rele, conducătorii pe care i-am ales până acum, totuși au condus.
România e pe o pantă ascendentă, la calculul final. De acord, mai sunt o mulțime de școli unde WC-ul este în fundul curții, mai sunt o mulțime de gospodării unde nu a ajuns curentul electric, mai sunt o mulțime de probleme de rezolvat și e absolut normal să ne dorim din partea celor care astăzi ne cer votul, să le rezolve. Dar ce pot face, pentru mai binele țării, cei care astăzi ne cer votul?
Ce poate şi ce nu poate face un preşedinte
Astăzi ne cer votul doi candidați care, până nu demult, erau braț la braț și protestau pentru un scop comun. Așa cum – cred eu – și astăzi, se luptă electoral tot pentru un scop comun, unul comun și cu al nostru, anume MAI BINELE ROMÂNIEI. Indiferent cine va pierde și cine va câștiga această aprigă bătălie electorală, nu cred că vom putea vorbi, peste ani, despre ceva dezastruos ori despre ceva miraculos.
Președintele, prin prerogativele sale constituționale, nici nu poate îngropa România și nici nu o poate duce pe culmile gloriei de unul singur. Nu ne poate scoate nimeni din UE și din NATO, decât noi înșine, prin referendum care trebuie mai întâi să fie validat prin prezență. Nu poate nimeni să ne întoarcă nici cu fața spre est și nici spre nord sau spre sud. Nu poate nimeni să vină la Cotroceni și să facă minuni. Nimeni nu poate da case la preț de locuri de parcare, nimeni nu poate reforma din temelii sistemul educațional sau cel medical de unul singur.
E important să nu ne facem iluzii ca să nu avem, mai apoi, parte de deziluzii. Observ că mare parte a dezbaterii publice de înaintea acestui scrutin final al alegerilor prezidențiale s-a rezumat la MECIUL dintre MATEMATICĂ ȘI FOTBAL. În realitate, este și despre matematică, și despre fotbal.
Alegerile prezidenţiale ca meci de calificare naţională
Și am să încep cu fotbalul. CE NE FACEM NOI CU NOI DUPĂ 18 MAI? Ce ne facem noi cu noi, cei care am făcut galerie unuia dintre cei doi candidați? Și ce ne facem cu cei care au asistat de la tribune, din zona neutră, cei care sunt la fel de numeroși precum cei de la ambele peluze, la un loc?
E simplu: trebuie să înțelegem, apropo de prerogative și de rolul președintelui, faptul că alegerile prezidențiale sunt un soi de convocare pentru echipa națională! În campionatul intern, la alegerile locale, unde ne alegem primarii și la cele parlamentare, unde ne alegem senatorii și deputații care să ne reprezinte în plen, ne permitem să avem partizanate și să ținem cu echipele sau cu jucătorii de suflet.
Matematica prezenţei: cheia legitimităţii
La alegerile prezidențiale, însă, jucăm rolul selecționerilor care trebuie să aleagă cel mai bun reprezentant pentru echipa națională, pentru cel ce va trebui să reprezinte țara și interesele noastre în plan extern, alături de selecționerii celorlalte țări. Practic, ne putem imagina un selecționer care este CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, care ajutat de o armată de secunzi, anume noi, cetățenii, care stabilim cine va reprezenta ROMÂNIA, în cel mai important mandat prezidențial din ultimii 35 de ani, din punctul de vedere al campionatului mondial de politică externă.
Și de asta este important să fim prezenți la consultări, adică la alegeri, cât mai mulți dintre secunzi. Vrem o țară ca afară? Ok! Hai să începem cu cel mai simplu lucru pe care îl fac cei din afară: ăia votează! Hai și noi, în număr cât mai mare!
Noi suntem România! Toate cele trei Românii la un loc. Și eu, și tu, și medicii care ne tratează, și profesorii care ne călăuzesc primii pași în drumul cunoașterii, și polițiștii care ne apără de nelegiuiți, și magistrații care ne fac dreptate sau care ne condamnă faptele comise, după caz. Și antreprenorul care oferă locuri de muncă, și muncitorul care contribuie la profitul afacerii antreprenorului. Și clientul, și vânzătorul! Fiecare om de bine. Noi suntem România!
Iar, ca să vă spun și despre matematică: unde cred eu că va conta enorm de mult? La procentele celor prezenți la urne. Cu cât acel procent va fi mai mare, cu atât România va fi mai câștigată fiindcă va trimite un reprezentant legitim la campionatul ăla mondial, să nu ne certăm pe criteriile de selecție, mai încolo, cum o facem la fotbal. Deci, esențial e să votăm cât mai mulți.
Votul cu mintea limpede
În final, EU VOTEZ CU… MINTEA LIMPEDE. Așa cum vă sfătuiesc și pe voi să o faceți, după o documentare temeinică fiindcă nu îmi pot permite să vă insult inteligența și să vă spun cu cine să votați. Sunt absolut convins că nici nu aș convinge pe nimeni. Nu despre asta este vorba. Ci despre a vă exercita acest drept la liberă alegere care poate fi privit și ca pe o obligație, din anumite unghiuri. Dar inclusiv să alegi dacă alegi, tot o alegere este.
Însă cred că România cu mai multe șanse de câștig este cea în care alegi să alegi, și nu să se aleagă pentru alegerea ta și implicit pentru tine. Eu voi vota așa cum cred eu că e mai bine pentru România și am convingerea că cei care mă urmăresc de ceva vreme, știu cu cine voi vota. Și sper ca după ce alegerile se vor termina, de luni încolo, să nu mai existe cele trei Românii, ci una singură, echipa națională a ROMÂNIEI, cei care am suferit împreună, care am fost deznădăjduiți, dar, mai ales, am visat, am construit și TREBUIE SĂ NE BUCURĂM ÎMPREUNĂ!
Mergeți la vot! HAI, ROMÂNIA! DOAMNE AJUTĂ!
*mai multe articole ale lui Radu Țibulcă puteți citi aici.
**sursa foto copertă: Alina Tonigaru
