Violența asupra femeilor și tăcerile moștenite. O mărturie.

Când bărbatul devine Dumnezeu în casă

Imaginați-vă un copil care a crescut într-un mediu plin de violență, unde Biserica (prin exemplele preoților), unde societatea (prin exemplele politicienilor), unde femeia (prin negare, minimalizare), încurajează barbatul să îi fie „superior”, să fie misogin, să considere că rolul femeilor este să stea acasă, să aibă grijă de copii, să facă mâncare și sex, altfel bătaia este inclusă în „meniul masculului alfa”. Doar că masculul alpha este tată, un exemplu, un… Dumnezeu pentru acel copil care percepe realitatea din emoții, din fapte, mai puțin din „Faci pentru că așa zic eu. Altfel, eu te-am făcut, eu te omor”.

Îmi aduc aminte că, de curând, undeva la 46% dintre cei ce au ieșit la vot au avut reacții la adresa Maiei Sandu, violență verbală, în principal. Unui alt candidat, și el votat cu multe procente, îi părea irelevant că se adresase unei FEMEI cu „ce știți dumnevoastră domnișoară, sunteți tânără…„. Aș continua cu multe exemple, însă aș sublinia – nu eu, ci realitatea actuală, unde o cunoscuta adolescenta in mediul online a recunoscut ABUZUL FIZIC, emoțional și mental suferit lângă un individ mult mai în vârstă decât ea – exemplul altei tinere, însărcinată, ucisă zilele trecute de un bărbat, în ambele cazuri ei fiind foști parteneri.

Ce înveți despre iubire când crești în frică

Suntem o societate unde seniorii au trăit într-un ABUZ colectiv, mare parte din viața lor, oferind atât cât au putut. Acei copii crescuți în haosul anilor ’80 -’90, perioadă în care cureaua/furtunul de la mașina de spălat erau „jucăriile” adulților față de cei mici, acei copii care și-au privit tații lovindu-le mamele, bunicile sau/și pe ei sunt adulții de astăzi, exemplele generațiilor de mâine. Pentru ei, violența a fost un fapt banal.

Influența Bisericii și a liderilor politici a avut un rol esențial în comportamentul de astăzi al celor ce consideră că a ridica mâna asupra unei femei este mult mai onorabil decât să împărtășești, chiar și plângând, abuzul prin care ai trecut când erai copil.

Tăcerea nu ne-a salvat niciodată

Nu caut justificări pentru gesturile bărbaților față de femeile din viața lor, cum nu ascund nici aportul adus de către femei, prin tăcere, negare, admirație față de abuzatori lor. Caut doar să exprim cum, crescând într-un mediu unde bărbatul își manifesta masculinitatea prin violența asupra soției, asupra altor femei și asupra copiilor, am ajuns un adult care, până în urmă cu 4 ani, consideram o normalitate să ridic vocea la parteneră, consideram o normalitate sa țip, să urlu, o normalitate să vorbesc cu ceilalți „bărbați” despre alte femei, despre amante.

Nu, nu am ridicat niciodată mâna la o femeie, cu o singură excepție: la 27 ani când am văzut-o pe fosta soție cu alt bărbat, în alt oraș, însă nici atunci nu am lovit, am preferat să merg…la spital.

Da, mi-a părut o normalitate, asta văzusem in familie, asta văd din păcate și astăzi în familie, asta văd din ce în ce mai des în societate, în familiile prietenilor, asta ne arată cei 46%, probabil.

Terapia nu repară totul. Dar începe ceva

În urmă cu 4 ani, în primele ședințe de terapie, am plâns după mulți ani ca un copil. Îmi amintesc că am spus „35 ani NU am știut să mă comport cu o femeie„, de atunci am cheltuit toate resursele financiare ca să continui să COMUNIC cu un terapeut, am „pierdut” mulți prieteni, inclusiv membrii ai familiei, pentru că… dacă te plictisești să vorbești despre economie, politică, femei sau sex, consideră că nu îi bagi în seamă.

Dacă nu vezi bine violența conjugală, dacă iei apărarea femeilor sau îndrăznești să le spui că există o diferență între sex și dragoste, că femeia are nevoie de atenție, că are un calendar lunar, sunt considerat gay. Dacă nu am o relație cu o femeie, unul sau doi copii, bani mulți și o amantă, cumva, grupul se restrânge simțitor.

Dacă îmi pare rău de toate aceste „pierderi”?
Absolut, nu!

Consider după acești ultimi 4 ani că un copil crescut într-un mediu unde unul dintre părinți (în special bărbații, însă cunosc și mame) este abuziv, ajunge un ADULT care are de ales între a COMUNICA într-un cadru de siguranță cu un terapeut sau lângă cineva cu privire la care nu simte rușine sau vinovăție despre experiențele traumatizante din propria poveste și a REPETA probabil sub alte forme abuzul, îndreptat către femei, către proprii copii. Astfel, și acei copii vor crește într-un mediu care aparent alege pentru ei, ce duc mai departe și ce lasă în urmă.

Violența conjugală: Cine este de vină?

Pare cel mai ușor răspuns de găsit, cred însă că nu există un răspuns în exterior, ci mai degrabă în propria poveste. Da, violența domestică este REALĂ și alarmantă, abuzurile fizice suferite de femei sunt reale, abuzul emoțional, manipularea, negarea, minimalizarea, admirația pentru un tipar anume, sunt atât de prezente, încât asistăm colectiv la luni de zile de campanie unde aceste abuzuri nu sunt DELOC discutate, ci mai degrabă NORMALIZATE. Asistăm la experiențele unor adolescente sau tinere femei abuzate sau omorâte in public.

Ce înseamnă, de fapt, să fii bărbat? Încă învăț cum să nu rănesc

Ca societate avem de ales între a închide subiectul cel mai probabil în curând, căci vine vacanța (la fel cum subiectul profesorului abuzator sexual prezentat in mass-media sau abuzului preotului ce dădea bine prin podcast-uri) sau am putea să continuăm să COMUNICĂM despre cum gestionăm aceste abuzuri și învățam să ne privim ca oameni.

Știu eu cum să mă comport cu o femeie, aproape de 40 ani fiind!? NU… nicidecum, dar pot să învăț, pot să aleg să vorbesc despre experiențele proprii într-un cadru de siguranță, pot învăța, chiar întreba pe chatGbt despre cum să mă comport cu o femeie, astfel încât să îi îndeplinesc nevoile, fără să uit de propriile nevoi. Cred că împreună putem învăța cum să facem diferit, nu „mai bine” decât părinții noștri, ci măcar puțin diferit, alegând și alte căi, nicidecum violența.

*mai multe articole ale lui Ștefan Cențiu puteți citi aici

**sursa foto copertă: Alina Tonigaru