Nu e o problemă de trafic, de gropi sau de claxoane isterice. Din contra, Șoseaua Sisești e un bulevard generos, cu patru benzi, puține clădiri și cam tot atâția pietoni. Ar trebui să fie o plăcere să-l parcurgi. Un loc unde poți simți, măcar pentru trei, patru minute, că mașina răspunde lin, că te miști, că ești liber. Doar că nu mai e.
Accidente și complicitate cotidiană
Ani la rând, șoferii au apăsat pedala cu entuziasm, poate prea mult entuziasm. Lipsa aglomerației, combinația de linii drepte și vizibilitate bună, i-a făcut să creadă pe unii dintre ei că sunt pe o pistă de test. Și s-a murit. Pe treceri de pietoni, în intersecții, în mijlocul zilei sau în noapte. Unii pe patru roți, alții pe două roți, alții pe două picioare.
Au fost proteste, pancarte, strigăte. Poliția a adus radare pe Sisești. Le-a adus des. Dar alți șoferi – solidari sau inconștienți – îi semnalizau din timp pe Waze sau cu flash-uri. Ne păzeam unii pe alții de lege, nu de moarte.
Eficiență vs. experiență
Așa că autoritățile au luat o măsură care funcționează aproape întotdeauna: au înălțat trecerile de pietoni. Opt denivelări pe un drum de 3 kilometri. Și nu sunt doar niște „cocoașe”. Sunt dealuri în miniatură, care-ți scutură suspensiile și nervii deopotrivă. Accelerezi, frânezi, urci și cobori, apoi o iei de la capăt. De opt ori. E un carusel pentru care n-ai plătit bilet, dar te simți rău după fiecare tură.
Sunt convins că trecerile de pietoni supraînălțate vor salva vieți. Că oamenii vor trece mai liniștiți strada, că șoferii vor învăța să respecte niște limite. Dar ceva s-a pierdut. Viața nu mai e frumoasă pe Sisești.
Și poate că Siseștiul e doar o metaforă. Poate că din ce în ce mai multe măsuri, în tot mai multe domenii, vin să ne protejeze. Ne fac viața mai sigură. Dar și mai lipsită de poftă, de poezie.
Nu e neapărat vina autorităților. Șoferii care au ignorat toate regulile au împins sistemul să reacționeze. Dar nici asta nu e o consolare. Pentru că nu sunt sigur că cei care au luat decizia s-au gândit și la acest aspect, nu sunt sigur că sunt preocupați și de viața în ansamblul său nu doar de o soluție tehnică punctuală.
Radare fixe multiple, care să măsoare în timp real viteza și să amendeze aspru depășirile – asta ar fi fost, poate, o soluție mai echilibrată. Una care penalizează excesele fără să pedepsească întreaga experiență a mersului cu mașina. O soluție care spune: „știm că vrei să te bucuri de drum, dar nu ai voie să o faci cu prețul altor vieți”.
Orașul ca sumă de măsuri, nu de viziuni
Dar de multe ori autoritățile preferă soluțiile tehnice la probleme punctuale. Caută răspunsuri rapide, măsurabile, aplicabile mecanic – fără să se mai uite la imaginea de ansamblu. Fără să se mai întrebe cum e afectată, în timp, calitatea vieții. Ce fel de oraș construim? Ce fel de relație avem cu spațiul public? Ce rămâne, dincolo de siguranță, din plăcerea de a trăi?
Așa că da, Siseștiul e acum mai sigur. Dar e și mai absurd. Mai fragmentat. Mai lipsit de bucurie. Iar poate cea mai tristă parte e că nimeni dintre cei care au luat decizia nu pare preocupat de asta. Siguranța a fost bifată. Dar poezia s-a pierdut. Iar când trăiești doar în logica intervențiilor punctuale, într-un oraș unde totul e gândit pe termen scurt, nu-ți mai dai seama când viața, încet-încet, devine doar o succesiune de hopuri.
Ajungem să fim nefericiți chiar și atunci când, pe hârtie, calitatea vieții a crescut. Trăim mai mult, mai sigur, mai „optimizat” — dar și mai puțin intens, mai puțin liberi, mai puțin oameni.
Post Scriptum
Sunt multe astfel de intervenții bine intenționate care strică poezia vieții. Coșuri de gunoi lângă fiecare bancă din parc, de exemplu — ca să nu faci doi pași în plus cu ambalajul de înghețată, dar nici să mai ai vreodată un moment de liniște fără iz de gunoi. Stai pe bancă lângă coș de gunoi.
**găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.
