Despre teatru și oameni
La Huși, pe când eram elevă, teatrul venea la noi din când în când, pe scena cinematografului din oraș, adus de actorii Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad. Pentru noi era sărbătoare: ne scotea din rutina unui oraș mic și ne aducea, pentru o seară, mai aproape de o altă viață. Era o fereastră deschisă, mică, dar luminoasă și veselă, căci nu țin minte să fi văzut pe-atunci altceva decât comedii.
Cu toate astea, prima întâlnire cu teatrul fusese mult mai devreme, înainte de a fi la școală, în casa străbunicilor. Era un difuzor mic bej, vechi, interbelic, agățat pe perete. În unele seri, Tanti, adică mătușă-mea, sora bunicului – o apariție atipică, elegantă, îmbrăcată mereu în pantaloni, cardigan și cu o bască pe cap – mă lua lângă ea și-mi șoptea: „În seara asta e teatru radiofonic. Hai să ascultăm!”
Stăteam de-o parte și de alta a mesei, neapărat cu o dulceață sau un șerbet și un pahar cu apă în față, iar din cutia aceea mică răzbăteau vocile grave ale actorilor, filtrate prin hârșâitul difuzorului, cu un foșnet continuu în spate, ca o ploaie măruntă. Dacă se întâmpla să joace Alexandru Giugaru, mustăcea inevitabil: „Să știi că s-a născut la Huși. Și Vasile Vasilache, comicul care a murit în bombardamente, tot din Huși e. Cu câțiva ani mai mare decât mine”.
Marțea, în comunism, era „zi de teatru” la TV. O mică oază într-o lume cenușie. Asta atunci când nu se transmiteau spectacole de propagandă, cu ”ingineri” autosuficienți ce-și puneau stagiarii presupus a fi nepregătiți să care curent electric cu găleata. Ha-ha. Da, a existat o așa scenă.
Seara, când se face lumină
Atât am știut eu despre teatrul „adevărat” până am mers la Iași, la facultate. În anii studenției, întâlnirea mea cu scena a fost în stil mare, pentru că de niciunde am ajuns direct in culise. Am profitat de faptul că amicul Lulu (cunoscut acum drept Ioan Crețescu ), care era pe atunci student la actorie la Iași, fusese coleg de școală cu Oana, colega mea de cameră din cămin, așa că ne strecura pe amândouă în culise și în sală, la repetițiile generale. Să tot fie vreo 30 de ani de atunci. Mi s-au tăiat picioarele când am intrat în sala mare a Naționalului ieșean, vă jur.
Așa, ”pe șest”, am văzut mai multe spectacole, însă cel mai mult în anii aceia mi-a plăcut Pescărușul, montat de studenții de la Arte într-un pod al teatrului. Era crud, modern, intim. Nu mai văzusem așa ceva. Nici nu-mi închipuiam că un spectacol poate fi în alt mod decât cel clasic. Cred că de atunci tot caut să văd spectacole care sparg tiparele, mai mult decât alerg după reprezentații convenționale, cuminți.
În seara aceea mi-am promis: „Am să vin la teatru cât pot de des.” Nu m-am ținut de cuvânt întrutotul. Dar am încercat.
Undeva între credință, adevăr și viață
De câțiva ani buni, merg la teatru cu religiozitate, aș zice. Pentru că acolo, în întunericul sălii, se întâmplă ceva ce nu se întâmplă nicăieri altundeva: actorii își pun măști ca să spună adevărul, iar noi, cei din sală, ne recunoaștem în el. Și plecăm acasă puțin mai atenți, puțin mai sensibili, puțin mai umani.
Azi, de ziua teatrului, mulțumesc actorilor de la Bârlad; mulțumesc difuzorului bej și lui Tanti; îi mulțumesc lui Ioan Crețescu că m-a dus să văd acel Pescăruș; mulțumesc serilor de la Fringe și FITS. Mulțumesc actorilor, regizorilor, scenariștilor, scenografilor, compozitorilor, care care ne scot din ale noastre și ne redau nouă înșine transformați, la final de spectacol. Mulțumesc tuturor celor care aprind lumina pe scenă seară de seară: tehnicienilor, mașiniștilor, sufleurilor, recuziterilor, costumierilor, plasatoarelor, pentru că teatrul nu se face doar pe scenă. Se face și în întuneric, și în tăcere, cu munca nevăzută a multor oameni fără de care nu s-ar ridica niciodată cortina.
Teatrul nu e doar spectacol. E un act de credință în om. E locul unde, pentru câteva ore, uităm de lume ca să ne regăsim pe noi.
Să mergem la teatru. Cu inima deschisă. Pentru că acolo se întâmplă mereu minuni mai mari sau mai mici care ne salvează. Teatrul e, într-un fel, biserica mea. Așa știu eu: că la biserică te duci să te mânuiești. Iar teatrul, arta sunt, într-un fel, și mântuirea multora cum e și a mea.
Foto copertă: Sala Mare a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași. Sursă: Facebook Teatrul Național Iași
