Am o mare admirație nemăsurată pentru Gorzo. Accentele artei sale – crude, tensionate, uneori violente – capsulate în lemn, pânză, plasă, carton – practic pe orice material care poate suporta o idee, sunt replicate, declinate, reluate în forme diferite și îți dezvăluie un artist extrem de prolific cu o imaginație incredibilă, care depășește cu mult limitele obișnuite ale reprezentării. Ai senzația că orice lucrare a lui Dumitru Gorzo este infinită, mai ales ca percepție. Îți sapă în minte un nou orizont, o lume paralelă care prinde contur în timp. Se insinuează, prinde viață și te bântuie ca un coșmar învăluit în mătase, de un scary prietenos.
La Muzeul de Artă Recentă, senzația asta de care vă povestesc capătă formă. Expoziția Vrea cineva să fie eu? (primul solo show al unui artist român în viață la MARe, cu peste 100 de lucrări noi create special), pe care încă o mai puteți vedea până pe 18 ianurie 2026, adună o energie care circulă de ani buni prin lucrările lui Gorzo și o concentrează într-un parcurs dens, care nu te lasă să rămâi doar spectator, sfârșind prin a intra în logica gorzolăniilor.
Cristoși, cer și iad
Totul începe înainte de a intra. Fațada muzeului devine prima suprafață de lucru a artistului, iar desenele albastru tăios, direct pe pereții tuciurii ai edificiului trimit spre o memorie vizuală hieratică: cerul și iadul se împletesc pe exteriorul muzeului din Primăverii, exhibând Cristoși, în poziții diferite, uneori fragmentați, creionați ca pentru o lecție elementară de anatomie și credință. Contrastul e puternic, aproape fizic. Albastrul tare al puzderiei de Iisuși trimite în egală măsură la Voroneț, dar și la varul siniliu al caselor țărănești.
De ce așa? vă întrebați. Răspunsul e unul profund personal. În copilărie, Dumitru Gorzo a crescut fără electricitate până pe la 7 ani (părinții anticomuniști, greco-catolici, ce au refuzat „favoarea” roșie), iar imaginile puține și intense din biserică și din cimitir au fost primele forme care s-au sedimentat într-un subconștient încă mut. La MARe, artistul revizitează haosul acela primar, care se întoarce obsesiv în arta sa. Peretele devine pânză vie, muzeul – un atelier expandat, iar tu, vizitatorule, ești invitat să intri în teritoriile lui.
Odată pătruns în interior, devine limpede că muzeul nu mai funcționează ca un cadru neutru, suport pasiv al artei contemporane. Spațiile comunică între ele, iar lucrările nu se aliniază pentru a fi privite, ci creează o succesiune de tensiuni, pas cu pas, spațiu cu spațiu, etaj cu etaj. Canvas, lemn, nisip, culoare, carton – pentru Gorzo orice e posibil.
Devine relevant nu doar rezultatul final, ci și șablonul, negativul, resturile, eroarea. Toate aceste elemente devin obiecte expoziționale în sine, părți ale aceleiași obsesii multiplicate. „A început să lucreze și nu s-a mai oprit”, ne povestește curatorul Dan Popescu, iar observația surprinde exact această continuitate care a transformat întregul muzeu într-un atelier extins.
Vrea cineva să fie eu?
Titlul expoziției își dezvăluie sensul pe măsură ce înaintezi. Vrea cineva să fie eu? spune, de fapt, mai mult decât pare. Varianta comodă ar fi fost „Vrea cineva să fie ca mine?”, ceva despre identificare sau imitație. Gorzo merge, însă, în altă direcție:
”E situația în care se regăsește orice om care, în momentul în care vrea să facă ceva, să își depășească limitele, se întâmplă să apară toți diavolii și vrea să fie oriunde altundeva decât acolo. Și atunci poate face ceva plenar. Pentru că omul ăsta este. Simte ceva, gândește altceva. Gândește ceva, simte altceva. Simte ceva, făptuiește altceva. Făptuiește azi ceva, mâine obosește. O stare pe care o recunoști: muncești mult, ego-ul se tulbură, oboseala vine repede, gândurile și gesturile nu mai merg în aceeași direcție. Simți una, gândești alta, faci a treia, iar a doua zi nu mai ai energie. Și, totuși, abia din încurcătura asta iese ceva întreg. Doar atunci reușești să aduni la un loc acest Frankenstein interior — bucăți care nu se potrivesc — și-l faci să stea în picioare.” spunea Dan Popescu în tururile sale ghidate.
Dacă e cineva care îți arată asta direct, fără ocolișuri, e Gorzo, la MARe, care își pune propriul ego pe masă.
De la Ieud la hubris: noi și monștrii noștri
În contrast, dacă pe fațadă figura lui Cristos este oareșcum unitară, întreagă, pe peretele interior, desfășurat pe trei niveluri, ca o coloană vertebrală a clădirii, e împrăștiat un zmeu/bărbat/monstru, conturat pe lemn din tăieturi de drujbă. Capul, mâinile și picioarele îi sunt smulse, separate și aruncate pe toată înălțimea peretelui, ca într-o explozie controlată a corpului.
Această ruptură dintre exterior și interior, dintre figura unitară și corpul disecat, deschide o miză mai adâncă, pe care curatorul Dan Popescu o leagă de ideea de îndrăzneală dusă la extrem. „M-a dus cu gândul la pedepsele din Anglia secolelor trecute. Când atentai la viața regelui, pedeapsa era o tortură îngrozitoare. Te trăgeau pe roată, te tăiau bucăți. Era pedeapsa pentru «marea îndrăzneală», hubris-ul absolut, păcatul ultim. Atentai la Dumnezeu, pentru că regele era numit de Dumnezeu. Cine este trădătorul aici? Artistul este trădătorul. Ce trădează el? Realitatea. Nu te faci artist pentru că îți place realitatea, ci pentru că vrei să o reinventezi. Pentru că vrei să-i faci pe toți ceilalți să trăiască în realitatea ta, așa cum trăim noi acum în realitatea lui Gorzo.”
Această idee traversează întreaga expoziție. Gorzo nu caută să explice lumea, ci să o fractureze suficient cât să încapă altfel el în ea. Balaurii, căpățânile mostruoase vin din spațiul magic maramureșean. Nu sunt îmblânzite, nu sunt estetizate. Sunt lăsate să fie incomode. La fel, desenele-basorelief, liniile care curbează spațiul, ecourile de texturi – totul pornește de la forma ovoidă de cocon și migrează în pictură, sculptură.
Deși ai părăsit muzeul, îl regăsești pe Gorzo în propriul chip fragmentat, oglindit într-o vitrină; în colțuri uitate de oraș, în ochii trecătorilor. Merită să mergi să-l vezi, să te lași pradă gorzolăniilor sale – și să te întrebi: vrei să fii el? Sau el e deja e în mintea ta ?
Incomod? Da. Inevitabil? Absolut.
* Artistul Dumitru Gorzo a fost invitatul Vorbitorincilor Radu Paraschivescu și Catalin Striblea, iar podcastul îl puteți urmări aici:
** Fotografii: Alina Tonigaru
