Nu-s convinsă că am „organ” pentru Șostakovici. Dar mă străduiesc în permanență să-l descopăr. Sau – în caz c-o exista, totuși, pe undeva, firav și ignorat – să mi-l antrenez. Scot din discuție „superhit-ul” lui, Valsul nr. 2 din Suite for Variety Orchestra. Care mi-a plăcut mult, când l-am ascultat primele 300 de ori. Și care, după ce s-a abuzat de el în filme, reclame și emisiuni tv; la prezentări de modă cu pretenții, festivități de premiere și tăieri de moț, mi-a devenit aproape antipatic. Păstrând proporțiile, cam cum s-a întâmplat cu „My Heart Will Go On” de la Céline Dion sau ca „I Will Always Love You„, în varianta Whitney Houston.
Că tot veni vorba: mai sunt două compoziții din zilele noastre care-au ajuns „batjocorite” prin supraexpunere: Lux Aeterna (scrisă de Clint Mansell și interpretată de Kronos Quartet, laitmotiv sonor al peliculei „Requiem for a Dream„) și tema muzicală a senzaționalului serial „Succession„, creată de Nicholas Britell. În situația puțin probabilă în care nu știți aceste lucrări, vi le recomand cu entuziasm. Cu riscul de-a le regăsi, apoi, în mult mai multe situații decât v-ați dori…
Revenind la Șostakovici: marți seară, la Sala Palatului, am descoperit ceva care mi l-a relevat într-o lumină absolut specială. Concertul nr. 2 în sol minor pentru violoncel și orchestră op. 126. Cel mai pop-rock-jazz concert clasic pe care l-am ascultat vreodată. Plin de contraste, de imprevizibil și ironie, de melancolie și sarcasm, de macabru și exuberanță. Întunecat și jucăuș, introspectiv și demonstrativ, rău prevestitor (ca atunci când se afișează pe ecran, la filme, „ominous music„) și debordând – măcar în aparență – de optimism, de la o frază muzicală la alta.
Plus un solo de violoncel cu… tamburine. Probabil cea mai bizară combinație pe care mi-am trecut-o în cont, într-o sală de concerte. Atâta veselie câtă era pe chipurile celor doi tamburiniști implicați în moment nu țin minte să fi observat, vreodată, în acea zonă a orchestrei…
Chiar, care o fi termenul corect: „tamburinist„, „tamburist„? Încercând să deslușesc chestiunea, am descoperit pe Wikipedia un personaj extrem de interesant: „Spătarul Iancu Malaxa, venit în Moldova în 1819, odată cu domnitorul Mihail Șuțu, era renumit la cântatul din gură acompaniat fiind cu naiul și tamburina. Se spune că, de emoție și plăcere, adeseori lumea cădea leșinată ascultându-l„.
Lumea n-a leșinat ascultând-o pe solista concertului de marți, electrizanta Alisa Weilerstein. Dimpotrivă, nimeni nu și-a putut lua ochi și urechile de la ea. Fiindcă americanca n-a părut că interpretează o partitură, ci c-a intrat într-o transă muzicală. Că se războiește cu violoncelul, că e-n plin proces de-a scoate demonii din el. Sau din ea însăși. În momentele în care se dezlănțuia deasupra instrumentului, cu părul lung acoperindu-i fața, m-a dus cu gândul la personajul feminin din „The Ring„, care se târăște afară dintr-un televizor.
Am ajuns la televizoare, dar m-aș întoarce la muzica de film – marți seară am simțit pregnant o atmosferă de cinematograf: concertul lui Șostakovici ar fi putut fi o minunată coloană sonoră. Sau chiar mai multe. :)) Mi-a inspirat, în prima lui parte, un horror clasic; a doua mișcare m-a transportat într-un SF de artă, apoi muzica m-a dus cu gândul către o ecranizare după Agatha Christie. Are și suficient suspans, și destul umor pentru asta. Sau pentru Tim Burton, dacă ar plănui un sequel la The Nightmare Before Christmas. (Nu că Danny Elfman n-ar face din nou o treabă excelentă cu soundtrack-ul…)
Habar n-am dacă Șostakovici și-ar fi dorit ca acest concert să ajungă în altfel de săli decât cele de concerte. Sigur e că și-a dorit să fie interpretat de ilustrul său prieten, uriașul muzician Mstislav Rostropovici (pentru care l-a și scris). Și pe care Alisa Weilerstein îl venerează, considerându-l marele model al violonceliștilor care i-au urmat. Acest „circuit al admirației” e foarte prezent la concertele Festivalului Enescu. Și face o perpetuă pledoarie pentru umanitate.
* Pe Diana Popescu o puteți găsi atât pe Facebook, cât și pe Vorbitorincii
