”Ulciorul sfărâmat” la Teatrul Stela Popescu: o farsă clasică, o oglindă contemporană

Produs de Teatrul Stela Popescu și găzduit de Teatrul de Comedie, spectacolul Ulciorul sfărâmat după Heinrich von Kleist, în regia lui Gelu Colceag, reușește să transforme o farsă scrisă acum peste două secole într-o radiografie a prezentului.

Și nu, nu este doar o montare care respectă cuminte un text clasic. Este un spectacol care te face să râzi și, în același timp, să te întrebi dacă nu cumva râzi nu despre ce este explicit pe scenă, ci despre ce tot vezi la știri zi de zi, în prezent.

Un proces mărunt, o prăbușire morală

Un ulcior spart. Un proces de rutină. O mamă care cere dreptate. O tânără care ezită. Și un judecător care, în loc să facă lumină, încearcă disperat să acopere adevărul, pentru că (ce să vezi?), chiar el este vinovatul.

Kleist a scris textul în 1808. Dar mecanismul e etern: când cel care judecă este cel care a greșit, instituția întreagă devine farsă.

Judecătorul Adam încearcă să manipuleze, să încurce mărturii, să mute vina și să transforme actul de justiție într-o mascaradă. Sosirea unui inspector superior tensionează totul, iar minciuna începe să se destrame sub propria greutate.

E o comedie. Dar, totodată, e și un studiu despre putere, frică și despre cât de ușor poate fi deformat adevărul atunci când instituțiile nu mai stau pe propriile picioare.

De la degradarea puterii, la curajul mărturisirii – Șerban Pavlu, Ana Maria Ivan și Crina Matei au ținut spectacolul în tensiune

În rolul judecătorului Adam, Șerban Pavlu nu încearcă să fie simpatic și nu ”îndulcește” nimic. Poate doar încearcă a se ”dedulci”. Personajul lui e transpirat, dezordonat, panicat, alunecos. Îl vedem din prima clipă într-o ipostază grotescă, aproape fiziologică. Autoritatea lui e șubredă, iar pe măsură ce spectacolul avansează, această șubrezenie devine prăbușire. Și, nu – în spectacol nu asistăm la demascarea vreunui manipulator genial. Vedem dezintegrarea unui om mic care a abuzat de putere și care nici măcar nu are inteligența de a gestiona consecințele.

La premieră, Ana-Maria Ivan a făcut din Eva mai mult decât un personaj – victimă. A construit o prezență vulnerabilă la suprafață, dar tensionată interior, o tânără prinsă între autoritate și adevăr. În scenele finale, nu transformă personajul într-un simbol strident, cum te-ai fi așteptat. Dar exact această reținere face ca momentul adevărului să aibă forță, nerv moral. Publicul a simțit-o. Ovațiile primite de Ana-Maria Ivan nu au fost doar o politețe de premieră. Au fost reacția la un personaj care devine, fără ostentație, conștiința întregii povești.

În rolul Marthei, Crina Matei aduce intensitate și zvâc spectacolului. Este mamă vocală, indignată, aproape excesivă în cererea sa de a se face dreptate. Dar, dincolo de stratul comic, se simte frustrarea omului care încă mai crede că instituțiile funcționează. Iar în acest punct spectacolul devine neliniștitor, pentru că Marta seamănă cu mulți dintre noi. Credem că sistemul ne va proteja. Până când descoperim cine îl conduce.

Nu pot să nu vorbesc de Irina Cărămizaru, ce a fost răsplătită cu aplauze (chiar la scenă deschisă), pentru Brigitte – figura excentrică a târgului, mereu la limita dintre luciditate și delir: o aparție scurtă, dar complet memorabilă.

De ce e atât de actual spectacolul?

Pentru că textul lui Heinrich von Kleist pare scris pentru societăți în care justiția e contestată, în care funcțiile pot fi confundate cu impunitatea și în care adevărul depinde uneori de cine are puterea să-l formuleze.

Vedem pe scenă un magistrat care își folosește poziția pentru a-și acoperi vina, martori care ezită, proceduri care pot deveni arme, iar teama de autoritate plutește în aer.

În România, unde discuțiile despre independența justiției, presiunile politice sau abuzurile de putere revin ciclic în spațiul public, spectacolul capătă o încărcătură specială.

Spre final, recunosc, am stat cu senzația că urmează ceva. O inflexiune regizorală, o intervenție neașteptată, un gest care să iasă din convenție. Nu știu exact ce îmi imaginam. Poate un semn direct către prezent, poate un clin d’œil mai tăios. Metaforic vorbind, am tot așteptat ”să sune Lia”. Nu s-a întâmplat. Să nu fiu înțeleasă greșit: absența acelui artificiu nu scade deloc valoarea spectacolului. Dimpotrivă, îl face mai accesibil, mai deschis către un public larg, care poate primi povestea fără să fie bruscat de un gest demonstrativ. Dar, personal, mi-ar fi plăcut o mică asumare. O declarație scenică mai curajoasă. Un pas peste linia confortului. Recunosc.

Ulciorul nu este doar un obiect spart. Este simbolul unei ordini care se poate crăpa oricând. Și poate că asta e miza reală a spectacolului: nu doar să arate un judecător corupt, ci să întrebe ce face comunitatea când vede fisura. Tace? Râde? Sau începe, încet, să spună adevărul? La ”Ulciorul Sfîrâmat” se râde, dar se râde amar.

*sursă foto: Amatis Chifu pentru Teatrul Stela Popescu