Federația Română de Handbal a decis recent că sportivii convocați la echipele naționale trebuie să se prezinte la lot.
Vor, nu vor, se vor antrena împreună. Vor merge în cantonamente lungi. Vor sta în sălile de analiză video. Vor lua micul dejun, prânzul și cina alături de restul echipei. Vor petrece ore în autocare, vor zbura împreună, vor locui în aceleași hoteluri și, uneori, vor împărți aceeași cameră cu un coleg sau o colegă. Vor fi împreună dimineața, la antrenament, între antrenamente și seara. Vor juca meciurile de acasă și vor pleca împreună în deplasări.
Zile întregi. Uneori săptămâni.
Pentru că asta înseamnă, de fapt, să faci parte dintr-o echipă națională.
Iar printre toți acești oameni care petrec atât de mult timp împreună poate exista acum și cineva care a spus foarte clar că nu vrea să fie acolo.
Dar pe care regulamentul l-a adus oricum.
Putem presupune că un sportiv care a ajuns până în punctul în care spune că nu mai vrea să vină la națională are ceva energie acumulată. Doar că cu siguranță energia aceasta este negativă.
Până acum a ales varianta civilizată: s-a dat la o parte. Nu vreau să vin. Nu vreau să fac parte din povestea asta. Luați pe altcineva.
Acum îi spunem că varianta aceasta nu mai există.
Trebuie să vii.
Bine.
Atunci să înceapă show-ul.
Cum poți distruge o Națională fără să încalci regulamentul
Pentru că există foarte multe lucruri pe care un sportiv nemulțumit le poate face într-o echipă fără să lipsească de la vreun antrenament, fără să întârzie la masă și fără să încalce vreo indicație suficient de evident încât să poată fi sancționat.
Poate începe cu lucrurile mici.
Un oftat când antrenorul explică ceva. O privire dată peste cap. Un „bine, dacă așa zice el”. O glumă la momentul potrivit. Un comentariu despre program. Altul despre antrenament. Unul despre hotel. Unul despre selecție.
Nimic dramatic.
Doar câte o linguriță de otravă în fiecare zi.
Poate găsi apoi o colegă care este și ea nemulțumită de ceva. Nu joacă suficient. Nu-i place antrenorul. Crede că alta este favorizată. A fost deranjată de ceva spus la ultima ședință.
Apoi încă una.
Un om nemulțumit poate deveni doi. Doi pot deveni un grup.
Vestiarul poate începe să se împartă.
Poate merge și mai departe.
Poate spune unei colege ce a spus alta despre ea. Lucruri adevărate, eventual. Poate povesti ce a spus antrenorul despre o jucătoare atunci când aceasta nu era în cameră. Poate transforma fiecare frustrare mică într-o conversație.
Poate deveni sursă pentru jurnaliști.
Nici aici nu trebuie să inventeze nimic.
„Surse din cadrul lotului spun că există nemulțumiri…”
„Din informațiile noastre, mai multe jucătoare sunt deranjate de…”
„Selecționerul ar fi avut o discuție dură cu…”
Toate pot fi adevărate. Sau nu neapărat.
Doar că, din momentul acela, fiecare jucătoare începe să se gândească în fața cui poate vorbi. Apoi începe să se gândească dacă mai poate vorbi.
Și tocmai ai pierdut unul dintre lucrurile cele mai greu de construit într-o echipă: încrederea.
Poate fi impusă și dorința de a câștiga?
Iar până aici nici măcar n-am ajuns pe teren.
Pentru că acolo posibilitățile devin și mai interesante.
Un regulament poate spune că trebuie să te prezinți la antrenament.
Poate spune oare și cât de tare trebuie să alergi?
Poate măsura dacă ai făcut sprintul acela la 96% în loc de 100%?
Poate stabili dacă ai ajuns o jumătate de secundă prea târziu la dublaj pentru că n-ai putut sau pentru că nu ți-a păsat suficient?
Poate demonstra că o pasă greșită a fost doar o pasă greșită?
Poate măsura cât de mult ai vrut să câștigi un duel?
Poate obliga o jucătoare să mai facă acei trei metri care nu apar în nicio fișă a postului, dar care îi salvează colegei greșeala?
Poate obliga rezerva să se bucure sincer când marchează cea care joacă în locul ei?
Poate obliga un sportiv să riște o accidentare pentru echipa națională cu aceeași disponibilitate cu care ar face-o pentru clubul care îi plătește salariul?
În sportul de echipă există o diferență enormă între a-ți face treaba și a face tot ceea ce poți pentru ca echipa să câștige.
Prima poate fi cerută, a doua vine din dorința de a fi acolo.
*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii aici.
