Mineriliada

Lămurire

„Despre morţi numai de bine” – iată una dintre cele mai mari neghiobii rostite, scrise sau gândite vreodată. Urmând această logică, Hitler, Stalin şi Pol Pot ar fi trebuit albiţi şi angelizaţi postum, ştergându-li-se din palmares infamiile şi crimele. Ion Iliescu a fost, prin comparaţie cu mai sus amintiţii, un copilaş nevinovat. Însă a făcut şi el rău. Aşa se explică reticenţa lui Poli Timişoara şi a galeriei însoţitoare la Carani de a păstra un moment de reculegere înaintea unui meci din Cupa României.

Printre altele, Ion Iliescu a declarat că „Proclamaţia de la Timişoara este un document stalinist”, iar Legea lustraţiei, propusă de Proclamaţie, este „anacronică, antidemocratică şi anticonstituţională”. Numai că răul cuvintelor e una, iar cel al faptelor, cu totul alta. Ion Iliescu îşi începe prestaţia din şi de după decembrie 1989 printr-o minciună (i s-a spus „minciună fondatoare”) – „FSN nu va deveni partid şi nu va candida la alegeri” – şi o continuă prin mistificări, manipulări, instigare la violenţă şi în cele din urmă la crimă. Crimă fără pedeapsă, fiindcă pesemne că şi Dostoievski este, aidoma lustraţiei, anacronic.

 Cu zece ani în urmă, am publicat la Humanitas volumul „România în 7 gesturi”. Unul dintre capitole îi este dedicat lui Ion Iliescu şi faptelor lui de arme şi de târnăcoape prilejuite de mineriada din iunie 1990. Capitolul se cheamă „Un memento, măi dragă”. Îi transcriu mai jos prima parte.

Un memento, măi dragă

Nu cânta, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, nici greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri le-aduse. Cântă altceva, zeiţă. Reorientează-te. Fii pe fază, ce Dumnezeu. Nu mai eşti în „Iliada” pe care o ştiai, ci în Iliada lui Ion Ilici Iliescu, în Iliada combinată cu Mineriada. În Ilimineriada sau în Mineriliada, cum vrei.

Eşti în Piaţa Universităţii, zeiţă. Sau poate la Romexpo. Şi te pregăteşti de o plimbare în tunelul timpului. Deşi te afli în iunie 1990, te despart puţine ore de Evul Mediu. Drum bun, zeiţă. Să ne spui cum a fost şi ce-a trebuit să cânţi. Să ne spui cum se plantează panseluţele cu bâta. Să ne spui cum se rupe cu bătaia un necunoscut din cauză că poartă barbă sau are ochelari. Să ne spui câtă umbră fac crucile de la Străuleşti 2. Şi să ne mai spui, zeiţă, de ce are pământul atâta răbdare cu unii dintre ocupanţii lui. Chiar am vrea să ştim.

Când i se pune o întrebare incomodă, Ion Iliescu recurge în linii mari la acelaşi comportament. Se încruntă, îşi tratează interlocutorul cu  „mata” sau „dragă” şi contestă evidenţa. Aerul de bunic şi porecla „Bunicuţa” nu au voie să inducă în eroare. Când stai de vorbă cu Ion Iliescu, e bine să ştii că adevărul i se află în priviri, nu în cuvinte. Pe acestea din urmă ni le-a dat Dumnezeu ca să ne ascundem gândurile, scrie Stendhal. Iar Ion Iliescu este, cu tot ateismul lui, mare amator de roşu şi negru. Roşu ca sângele nevinovaţilor ucişi după decembrie 1989, negru ca fundul de mină din care urcă spre Bucureşti ortacii, cu ghizii securişti în frunte.

Orice tratat se va scrie despre arhitectura minciunii şi a discreditării va trebui să aloce un capitol consistent acestui om care iroseşte în câteva zile capitalul de simpatie al unei ţări întregi. Mineriada din iunie 1990 este certificatul de deces al unei Românii care se străduieşte să se recupleze la mecanismele construcţiei europene. Câteva ore de barbarie ajung pentru trimiterea ţării cu sute de ani înapoi.

Miezul lui iunie 1990 este un timp al ororilor – în Piaţa Universităţii, dar nu numai. Biblioteca Naţională devine sanctuar pentru cei care au prezenţa de spirit să evite linşajul ascunzându-se la etaje, printre dicţionare şi antologii. Gheorghe Bercan şi Marius Dobrescu, directorii de atunci ai Bibliotecii, merită mulţumiri şi complimente pentru decizia de a-i găzdui pe fugăriţi. Minerii şi cei care-i manevrează fac ravagii la (de fapt, în) Universitate, la sediile partidelor de opoziţie, în redacţiile ziarelor în care apar articole defavorabile lui Iliescu. În jurul Universităţii se declanşează vânătoarea de oameni. Nefericiţii care trec prin zonă şi nu au alură proletară sunt luaţi la ciomege. Tehnica e simplă şi eficientă: doi mineri prind un trecător, iar alţi trei-patru îl lovesc cu bastoanele, cu pumnii sau cu picioarele. Chiar şi astăzi, la douăzeci şi cinci de ani distanţă, scenele răvăşesc şi revoltă.

Treptat, violenţa se răspândeşte din Piaţa Universităţii spre împrejurimi. Un sexagenar care vrea să intre în magazinul Cocor nu mai apucă, fiindcă doi mineri (unul cu o bâtă, altul cu un topor, instrumente ale muncii de convingere) dau în el până îl lasă lat. Alţii se bucură de tratamente identice, din tot felul de motive: unul are ochelari cu rame subţiri, altul mănâncă nişte bomboane care ar putea fi droguri, un al treilea poartă o haină care-l face să aducă a legionar, un al patrulea e bărbos.

Peste o mie de bărbaţi şi femei sunt interogaţi ilegal, ameninţaţi, bătuţi şi umiliţi la Jilava, Băneasa şi Măgurele. Despre sălbăticiile petrecute atunci în centrul capitalei se scriu cărţi şi se fac filme. La început, opinia publică din afara României crede că n-a auzit bine. Primele relatări ale corespondenţilor de presă au loc în registrul stuporii. Tulburări şi mişcări de stradă există peste tot în lume, din Berlin la Chattanooga şi din Helsinki la Valparaiso. Însă imaginea unor trupe de ocupaţie cu lămpaşe şi târnăcoape e ceva cu totul inedit, cum inedită e şi ideea că o categorie profesională poate parcurge câteva sute de kilometri cu trenul ca să căpieze în bătaie nişte semeni.

Comparativul de superioritate al acestei situaţii şi aşa buimăcitoare este faptul că invitaţia la carnaj e formulată de şeful statului în persoană. Iar superlativul situaţiei este că, după încheierea agresiunii şi înainte de îngroparea morţilor, autorul invitaţiei îi strânge pe sălbatici într-un spaţiu expoziţional şi le mulţumeşte. O face zâmbind ca pe afişele care îi recomandă alegerea „pentru noi, pentru liniştea noastră”. Chiar aşa. Ion Iliescu e, probabil, singurul preşedinte din lumea liberă care îşi formează o armată personală. Este de-a dreptul curios că un om care câştigă zdrobitor alegerile şi e, prin urmare, iubit de cea mai mare parte a populaţiei nu se poate bucura de dragostea electoratului decât cu ajutorul câtorva mii de ortaci înarmaţi cu bâte.

Există patroni ai unor echipe de fotbal care circulă însoţiţi de două-trei gărzi de corp. Există vedete din lumea filmului care au bodyguarzi. Însă ideea de-a mobiliza o categorie profesională şi de-a o transforma, fie şi pentru două zile, în trupă de intervenţie e o contribuţie de neuitat la noţiunea de democraţie originală.