”Românii? Nu te poți baza pe ei. Schimbă taberele.” Iar va trebui să trădăm?

Recent, contextul internațional a început să ne pună în față o oglindă în care nu ne-am mai privit de mult. Se conturează tot mai clar un scenariu care presupune „alegeri” necesare: între Europa și o Americă din ce în ce mai tranzacțională.

În acest context mi-am amintit de o serie de cine luate, cu mulți ani în urmă, alături de un client francez. Un om inteligent, rafinat, cultivat. Dar care purta cu el o convingere despre care mi-a spus, cu o sinceritate aproape brutală, că ar fi o „lecție de școală” în Franța.

„Nu te poți baza pe români.”

La o cină, într-un grup larg, a aruncat bomba cu un ton rece, aproape chirurgical:
„Știi ce învățăm noi, francezii, la școală despre români și România? Că nu te poți baza pe o alianță cu ei. Că au o istorie în care și-au lăsat brusc aliații și s-au alăturat dușmanilor.”

M-a surprins complet. Nu o văzusem venind. Lucram de ceva timp împreună (și am mai lucrat mult timp după), nu era un atac personal. Am simțit că nu avea rost să fiu defensiv. Nu mai știu exact ce am spus, știu doar că am schimbat elegant subiectul.

Două luni mai târziu, în altă țară, la altă cină, cu alt grup de oameni, într-o discuție informală, bang. Aceeași replică. Același ton dur și rece.

Clientul meu, cu 15–20 de ani mai în vârstă decât mine, era genul de om care apela mereu la argumente solide, raționale. Așa că mi-am spus că, dacă mai deschide o dată subiectul, o să-i răspund pe măsură.

Deloc surprinzător, la o altă cină, în altă țară, cu alt grup de oameni: „Știți ce învățăm noi, francezii, la școală despre români și România?”

De data asta n-am mai evitat discuția. L-am luat direct, implicându-i din prima și pe ceilalți de la masă:

„Pentru că suntem oameni din mai multe țări aici și probabil nu toți sunt familiarizați cu subiectul, nu le dai puțin context? Nu explici istoria României, vecinii ei, alianțele posibile, opțiunile reale din momentele la care te referi?”

L-am surprins total. A încercat să schimbe subiectul, dar nu l-am lăsat. I-am făcut semn mesei să fie atentă și m-am aplecat puțin spre el.

„Nu ți se pare superficial să rămâi la nivelul ăsta de generalizare? Nu e prima oară când deschizi subiectul, deci e clar că te interesează. Dar oamenii ăștia nu știu detaliile și ar putea rămâne cu o imagine greșită. Detaliile contează când vorbești despre decizii istorice.

De exemplu: cine erau vecinii României în 1939? Ce regimuri politice aveau? Știi că atunci ne învecinam direct cu Slovacia, lucru care azi nu mai e valabil. Ei s-ar putea să nu știe.”

Apoi am continuat, foarte pe scurt, cu istoria recentă a României:

Cu sprijinul francezilor – Napoleon al III-lea – a luat ființă statul român modern. La scurt timp, ne-am adus un rege german, Carol I, sub conducerea căruia, aliați cu Imperiul Rus, ne-am luptat cu Imperiul Otoman și ne-am obținut independența.

Secolul XIX și începutul secolului XX au fost fantastici. Tineri români la studii la Viena, Paris, Berlin. Ingineri, profesori, oameni de afaceri din toată Europa veniți la noi. Generații întregi crescute în spirit occidental. După secole în care fusese câmp de luptă între imperii, România îmbrățișase valorile Occidentului.

Românii iubeau Viena, Parisul, Berlinul, Londra, Roma.

Problema era că cei pe care îi iubeam noi nu se iubeau între ei. Și, periodic, se hotărau să se omoare între ei. Când ți-era lumea mai dragă, hop: încă un război major.

În România apărea mereu aceeași dilemă: cu cine să ții, când îți sunt dragi toți? Era inevitabil să existe facțiuni. Cei educați la Berlin, mai filogermani. Cei educați la Paris, mai filofrancezi. Iar când Franța și Germania decideau, din nou, să se războiască, tensiunile lor se mutau și la noi.

Nu era lipsă de caracter. Era consecința unei națiuni educate occidental, dar plasate geografic în gura lupilor.

Nu încerc să fiu defensiv. Franța a luat decizii istorice care pot fi judecate. Germania la fel. România la fel. Ce știu este că și atunci, și acum, românii au fost profund pro-europeni. Și că ne bucurăm sincer când Franța și Germania se plac între ele.

Momentul a fost puternic. Mai ales că la masă erau și polonezi, și ucraineni care au rezonat imediat cu unghiul ales. Discuția a continuat mult timp. Și atunci. Și după.

Îmi place enorm un sfat al lui Nelson Mandela: să nu reacționezi niciodată din ego sau din mânie, ci din strategie. Să înțelegi ce obții la final din reacția ta.

Când facțiunile pro-franceze și cele pro-germane se ciocneau la București, nu era vorba de trădare, ci de tragedia unei țări care iubea Occidentul, dar acesta nu se iubea pe el.

2026: din nou la răscruce?

Povestea asta e relevantă azi pentru că, după decenii de „idilă” transatlantică și europeană, apar din nou fisuri. Dacă prietenia Washington–Bruxelles se rupe, România va fi din nou pusă în situația de a alege între două opțiuni la care ține.

Iar peste 50 de ani, foarte posibil, un alt francez sau vreun american să predea la școală aceeași lecție simplificată: „Românii? Nu te poți baza pe ei. Schimbă taberele.”

*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii  aici.

**sursa foto coperta: www.shutterstock.com