Alegerea carierei: când «ce vrei?» devine «ce trebuie?»
Poate că nu există întrebare mai inocentă și, totodată, mai apăsătoare decât aceasta: ,,Ce vrei să devii atunci când vei fi mare?’’. O întrebare care ne urmărește încă din anii în care lumea nu ne încăpea în palme, iar viitorul nu era decât o întindere nesfârșită, fără hotare și fără consecințe. Atunci nu știam încă să deosebim ceea ce ne dorim de ceea ce se așteaptă de la noi. Știam doar să visăm.
Și visam fără măsură.
Ne plimbam printre prințese și cavaleri, între astronauți și vedete, printre pirați, exploratori și căutători de comori. În mintea unui copil, imposibilul nu este decât un cuvânt pe care încă nu l-a învățat. Orice poate deveni realitate, iar orice vis își găsește locul într-un viitor îndepărtat, despre care nu știm nimic și tocmai de aceea ne pare atât de frumos.
Adulții râd atunci. Se minunează de imaginația noastră, ne ascultă cu o tandrețe pe care numai copilăria o poate stârni și ne lasă să credem, pentru câteva clipe, că lumea este la fel de vastă precum o vedem noi. Apoi timpul își începe lucrarea tăcută.
La zece ani, întrebarea revine. Poate nu mai vrem să fim prințese sau pirați. Poate răspundem că vom fi muzicieni, actori, piloți de curse, dansatori sau bucătari. Răspunsurile sunt mai așezate, dar încă mai păstrează ceva din lumina aceea nealterată a copilăriei. Adulții zâmbesc din nou, însă de această dată în zâmbetul lor se strecoară o urmă de îndoială. Visul începe să fie măsurat cu rigla realității.
La cincisprezece ani, însă, întrebarea nu mai seamănă deloc cu cea de la început. ,,Ce vrei să devii?’’ începe să însemne ,,Ce vei face cu viața ta?’’. Iar în jurul nostru apar, aproape imperceptibil, ziduri. Ni se vorbește despre potențial, performanță, despre oportunități, profesii de ,,viitor’’ și despre alegeri ,,sigure’’. Suntem învățați că trebuie să facem mai mult, să ajungem mai departe, să nu ne irosim capacitățile. Cuvântul ,,succes’’ capătă deja contur înainte ca noi să știm, măcar, ce înseamnă o viață împlinită. Astfel, visurile încep să treacă printr-un filtru pe care copilul nu îl cunoștea: utilitatea. Poate că cea mai stranie așteptare a maturității este să ni se ceară, tocmai atunci când încă învățăm cine suntem, să știm cine vom fi.
Când începi a-ți măsura visul cu rigla realității
O minte care vede lumea în culori și forme este îndemnată să-și abandoneze, încet, desenele pentru o profesie considerată mai sigură. O voce care își găsea libertatea în muzică începe să tacă, deoarece arta pare prea fragilă pentru o viață sustenabilă. Copilul care putea petrece ore întregi în mijlocul naturii, printre animăluțe, este îndrumat spre un domeniu ,,cu perspectivă’’. Cel care își umplea caietele cu povești și poezii începe să se întrebe dacă imaginația poate plăti facturi. Iar cel care își găsea fascinația în filme, jocuri și lumi digitale aude, poate pentru prima dată, că pasiunea lui ar putea fi transformată într-o carieră—dacă este suficient de ,,practică’’.
Nu este nimic greșit în a deveni medic, arhitect, psiholog, profesor, avocat, inginer sau programator. Fiecare profesie poartă în ea propria formă de frumusețe, propriul rost și propriile posibilități de a schimba lumea, chiar și în gesturi pe care nu le vede nimeni. Problema apare atunci când nu mai alegem un drum pentru că ne cheamă, ci pentru că este suficient de sigur.
Atunci visul încetează să mai fie busolă și devine o negociere.
Începem să ne întrebăm nu ce ne face să ne simțim îndepliniți, ci ce ne poate întreține. Nu ce ne-ar face să ne trezim dimineața cu sentimentul că ziua ne aparține, ci ce ne-ar putea garanta un salariu stabil. Nu unde ne-am dori să ajungem, ci unde ne este mai puțin teamă să mergem. Și poate că aceasta este una dintre cele mai subtile tragedii ale maturizării: aspirațiile noastre încep să se ascundă sub straturi de realism, prudență și așteptări, până când aproape că uităm cum arătau înainte. Iar în timp ce încercăm să ne cârpim o plasă de siguranță pentru omul care vom deveni, riscăm să pierdem din vedere copilul care ne-a adus până aici.
De ce aleg jurnalismul, chiar dacă nu-mi promite certitudini
Poate că tocmai de aceea, la nouăsprezece ani, mă întorc la întrebarea aceea care cândva părea atât de simplă. Nu mai vreau să fiu prințesă, nici cântăreață. Știu, cel puțin pentru moment, că vreau să devin jurnalistă.
Știu și că, dacă aș rosti asta în fața celor care privesc lumea prin lentila siguranței, s-ar putea să aud imediat îndoiala. Jurnalismul pare, pentru mulți, o meserie care își pierde terenul, o profesie prinsă între transformările accelerate ale lumii digitale, între neîncredere, algoritmi și un peisaj mediatic care se schimbă înainte ca noi să apucăm să-l înțelegem. Poate că este un drum nesigur. Poate că nu este cel mai ușor. Dar nu toate drumurile care nu oferă certitudini în alegerea carierei sunt drumuri greșite.
Pentru mine, jurnalismul înseamnă mai mult decât o meserie. Înseamnă să caut întrebările acolo unde ceilalți s-au obișnuit cu răspunsurile. Să dau glas lucrurilor care altfel ar rămâne nerostite. Să caut vocile celor ce se pierd în zgomotul celorlalți și să le fac auzite. Să privesc lumea cu suficientă curiozitate, încât să nu mă mulțumesc cu suprafața ei, ci să privesc ce se ascunde dincolo de ea. Și poate că tocmai aici se află paradoxul: într-o societate care ne învață să alegem certitudinea, eu aleg jurnalismul—un drum al cărui capăt încă nu îl pot vedea. Nu pentru că nu îmi este teamă, ci pentru că, dincolo de îndoieli și de toate întrebările care încep cu ,,Dar dacă…?’’, există în mine o voce care nu îmi promite că voi reuși, ci doar îmi șoptește: ,,Poți s-o faci!’’.
Cred că fiecare copil are nevoie de încrederea că merită să încerce. Poate pentru că adevărata maturizare nu constă în a învăța să renunțăm la visurile copilăriei, ci în a învăța să le privim prin ochii adultului, fără să le stingem lumina. Pentru că unele visuri nu au nevoie de garanții. Au nevoie doar de cineva care să creadă suficient în ele încât să facă primul pas.
*Ela-Jasmin Oztok este studentă în anul I la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul Universității București.
