Povestea unui expat
Locuiesc într-un oraș mare dintr-o țară mică (la nivel de suprafață) din Europa occidentală de o bucată de vreme. Înainte de asta, am studiat într-un alt oraș mare industrial, dintr-o altă țară, nu departe de actualul domiciliu. Însumat, din rațiuni de vârstă relativ fragedă, am petrecut aproximativ un sfert din viață deja ca „expat” și reflectez adesea la decizia pe care am luat-o.
Dincolo de motivele obișnuite
Mulți diasporeni discută despre motivele care i-au făcut să ia decizia de a pleca, însă astăzi vreau să expun argumentele care acum mă fac să reflectez din ce în ce mai mult la o repatriere timpurie. Pentru context, subsemnatul locuiește împreună cu soția, are beneficii financiare peste media țării, se consideră integrat, participă la evenimente desfășurate în orașul de baștină și a dezvoltat relații interumane atât cu conaționali, cât și cu localnici sau alți expați.
Până aici, sună rețeta succesului și visul oricărui român care a părăsit plaiurile natale. Atunci, ce lipsește? Aici, evident, mulți ar spune familia, prietenii din copilărie, bucătăria delicioasă românească, dar ce te faci când niciuna din acestea nu este, în fapt, frustul motiv pentru care consideri o relocare „acasă”?
Alchimia culturală: un concept greu de explicat
Am meditat îndelung la justificare și o voi categorisi într-un mod brut: alchimie culturală, întrucât nimeni nu te pregătește pentru asta. Nu există un curs pentru asta, întrucât se învață cu experiența, iar timpul joacă un rol esențial. Am să încerc să justific în cuvinte ce înseamnă acest lucru pentru mine.
Oboseala de a te adapta continuu
Nu de puține ori, mi se pare că oricât m-aș strădui să adopt din gesturi, să mimic părți ale limbajului verbal sau paraverbal sau să îmbrățișez valori comune societății din care fac parte, ceva anormal, la nivelul cel mai molecular, mă frustrează că nu pot să rezonez cu cei din jurul meu.
Nu neapărat că ar fi o problemă în sine, pentru că mulți dintre noi, mergem în vacanțe, ne place să întâlnim alte popoare, să vedem modul lor de viață sau comportamentul pe care îl considerăm diferit față de cel al nostru. Însă fiecare – expat sau nu – avem un moment, în aceste călătorii, când ni se face dor de „casă”?
Imaginați-vă să ai un astfel de sentiment pe perioade îndelungate de timp. Un soi de home-sickness domol dar stăruitor. Oare de ce se întâmplă acest lucru? Judecând profund, consider că obosim să ne cenzurăm spiritul, pe care l-am desprins din fondul identitar comun al poporului nostru, fie el bun sau mai puțin bun. Cioran considera că față de alte popoare, caracteristicile cele mai importante ale românului sunt: omenia și modul nostru de a povesti sau dezvălui excesiv părți din viața noastră. Cel puțin, unde locuiesc, aceste două caracteristici nu zic că lipsesc, însă nu sunt prioritare.
Reîntoarcerea acasă: un restart nostalgic
Cu atât mai interesant este când ajung în România să-mi vizitez familia și prietenii. Atunci când avionul pune roțile pe pistă la Otopeni, realizez că ajung într-un mediu familiar, care nu îmi va solicita niciun plus de energie decât ce este necesar, ca un soi de restart nostalgic la viața pe care nu o pot avea acolo. Nu am filtre, nu trebuie să pun niciun val mental asupra-mi, un restart se petrece.
Probabil ați trăit o astfel de experiență: ați auzit limba română vorbită în străinătate și v-a lovit un sentiment de familiaritate, pe lângă cel de a opri orice conversație în română până când ieșiți din raza auditivă a celui în cauză. Asta mai cu seamă atunci când ești expat.
Limba română, mai mult decât cuvinte
Cu toate astea, să auzi propria limbă vorbită de cei ai tăi, nu este vorba doar de cuvintele care par cunoscute sau limbajul folosit, însă modul în care cuvintele sunt rostite, intonația, emfaza anumitor fraze creează un soi de firesc pe care consider că nu ți-o poți însuși într-o conversație cu cineva care nu împărtășește același fond cultural, același soi de cunoștințe generale pe care le au conaționali.
Nu sunt 100% sigur că alchimie culturală este formularea potrivită, însă vă provoc să reflectați asupra unui moment când v-ați simțit nepotriviți locului din care faceți parte și să vă imaginați că acesta este un zgomot de fundal (de frecvență joasă, ce-i drept) oricărui expat care trăiește într-o țară străină pe o anumită perioadă de timp. Evident, încercăm să compensăm acest sentiment cu altele, unora ne iese mai bine sau mai puțin bine, însă consider că ne-am lovit cu toții de această încercare.
O stare temporară sau un impuls colectiv?
Rămâne de văzut dacă este vorba doar de o stare temporară individuală și dependentă de experiența a fiecăruia dintre noi, cei „plecați”, sau de ceva ce va acționa ca o picătură chinezească, care, eventual, la un strigăt, va determina un exod înapoi spre România.
Un impuls alchimic.
Matei Popescu are 28 de ani, este inginer de profesie, originar din Ploiești, absolvent al Politehnicii București, Facultatea de Inginerie Aerospațială, absolvent al programului Sistem si Control al Universității Tehnice Eindhoven, actualmente rezident în Bruxelles.
*foto copertă: Alina Tonigaru
2 răspunsuri
Astfel de perspective imi dau speranta ca mai devreme sau mai tarziu marea majoritate dintre diasporeni se vor intoarce in Romania. Eu, din pacate nu am acelasi sentiment (dar sper ca fac parte dintr-o minoritate a diasporei). Cand am plecat din Romania, nu am facut-o stiind ca va fi definitiv. Am crescut intr-un orasel minuscul in care nu exista nimic in afara de alcool si barfa si in a carei mentalitate plina de ura, invidie si fatarnicie nu m-am regasit deloc. Provenind dintr-o familie din clasa muncitoare, parintii m-au ajutat sa inteleg devreme ca singura mea sansa la o viata buna este sa invat. M-am simtit intotdeauna “altfel”, dar am pus-o pe seama faptului ca sunt intr-un oras mic si sarac si eram convinsa ca imi voi gasi grupul in care sa simt ca apartin atunci cand voi pleca la facultate, intr-un oras mare, centru universitar. Eram atat de fascinata si pasionata de domeniul de studiu ca initial am vrut sa continui in domeniul academic, sa fac cercetare, doar ca in Romania cercetarea in domeniul meu era infima, iar putinul existent era parazitat de coruptia si politizarea din educatie, iar cele cateva locuri la care chiar intrai doar pe baza de rezultate si competente erau pe specializari fara viitor in Romania. Ar fi insemnat sa continui cercetarea si/sau practica in alta tara (un alt paradox creat de politizarea educatiei – noi cream specialisti pentru altii, ca noi nu foloseam asa ceva). Asa ca am decis sa intru pe piata muncii, sa vad realitatea din teren si sa revin la cercetare dupa ce strang bani sa nu mor de foame facand cercetare si dupa ce nu as mai fi fost restrictionata de limitarile vremii (Erasmus si granturile POSDRU erau la inceputuri si nu se extinsesera in toate centrele universitare si domeniile). Insa, la vremea respectiva erau si extrem de putine joburi pentru specializarea mea, si mai putine pentru cineva fara experienta (absolventii erau atunci intr-o situatie Catch22 in care joburile entry level cereau 1-2 ani experienta) toate in orase mari, si nu mi-am permis sa traiesc acolo luni bune pana sa gasesc acel job sau sa muncesc intr-un domeniu fara legatura cu ceea ce am studiat. Dupa ani de studii, nu mi-a trecut prin cap sa cer in continuare bani de la parinti, in conditiile in care chiar si la buget, cu bursa de merit si stand doar la camin, a fost un efort extrem pentru ei sa ma “tina” la studii. Asa ca am decis sa merg intr-un stagiu de practica de un an la o companie multinationala, ca sa capat acea experienta sa pot lucra in sfarsit in Romania in domeniul meu de studiu si pe un salariu care sa-mi acopere cheltuielile de baza. Asadar, cand am plecat din Romania, nu stiam ca am facut-o pentru totdeauna. Tara in care m-am dus era departe si foarte diferita d.p.d.v. cultural (deci ma asigurasem ca ma voi intoarce acasa), insa nu ma asteptam sa ma indragostesc de un om pe care nu am putut sa-l las in urma si impreuna am decis sa mergem intr-o alta tara “neutra” (nici la mine, nici la el). S-a intamplat ca tara in care am ajuns sa mi se potriveasca d.p.d.v. a “alchimiei culturale”, asa incat am ajuns sa ma simt in sfarsit “acasa” si sa simt ca aici nu sunt “altfel” si nici in minoritate. Imi lipsesc familia si prietenii, dar ma simt perfect cand vin ei la mine aici versus cand merg eu in Romania la ei. Mi-am recunoscut in sfarsti ca eu si cei ca mine suntem minoritari in Romania momentan si ca m-ar costa foarte mult emotional si psihic sa traiesc in Romania de azi si nu as fi cum sunt acum. As ajunge probabil la fel de frustrata precum sunt 90% dintre romani si m-as “infecta” mai devreme sau mai tarziu cu ura gratuita ce este raspandita peste tot – din online, la ghisee, in magazine, in trafic, in parcuri si in orice spatiu public – si poate la un moment dat m-as transforma eu in majoritate decat sa ajut sa transform Romania in varianta bulei mele (sau poate ma mint ca sa ma simt mai bine ca am parasit Romania si am contribuit astfel la ramanerea ei in acest tranzit spre democratie si onestitate).
Traiesc si eu cu o disonanta cognitiva (sau o fi o manifestare a sperantei) ca la un moment dat Romania majoritara va arata precum bula mea si voi putea sa ma intorc (cu tot cu sot care iubeste Romania bulei mele) si sa simt ca apartin si eu tarii mele si a parintilor mei. De asta votez de fiecare data, sustin financiar asociatii ce ajuta Romania sa fie precum “Romania mea” si investesc in tara. Dar in paralel incep sa planific sa-mi aduc parintii aici, deoarece imbatranesc si mi-e extrem de frica ca vor muri cu zile in spitalele din Romania de azi.
Pot să înțeleg acest sentiment încercat auzind vorbindu-se în jur limba română ca însemnând mult mai mult decât cuvinte pe care le înțelegi instant și starea de bine automat indusă. O încerc ori de câte ori mă întorc acasă după ce stau mai mult de o săptămână plecată la fiica mea în Isle of Man. Cultura acestui spațiu și acestei limbi este adânc înscrisă în ADN-ul meu emoțional. Nu numai al meu, ci și în al fiicei și nepoatei mele, dar spre deosebire de nepoata mea în cazul căreia emoționalul primează datorită vârstei fragede, eu și fiica mea realizăm destul de repede după aterizare motivele pentru care au plecat. Da, s-au înregistrat multe progrese în România după aderarea la UE, dar relaționarea civilizată dintre oameni lasă încă mult de dorit. Inclusiv mulți dintre expati parcă se de-cenzurează de regulile bunei cuviințe, adoptând comportamente pe care în afară nu ar îndrăzni să le expună….
Paradoxal, dar așa este!
Familia mea a votat un independent diferit de dl. Simion, nu același însă. La următorul vot, vom vota Nicușor Dan, în schimb. Aceasta este calea rațională, nu vedem în el un salvator al nației, ci un garant al direcției României pe calea pe care, în sfârșit, am început să trăim mai bine păstrându-ne libertatea, care pentru familia mea este mai importantă decât toți banii din lume.