Regizoarea și artista vizuală franceză Lorraine de Sagazan, cunoscută pentru munca sa din teatru la intersecția dintre documentar, ficțiune și investigație, a participat la Festivalul Theater Networking Talents, desfășurat la Craiova în perioada 1-4 iulie 2026. Participarea sa în calitate de facilitator al unui Masterclass a fost posibilă prin sprijinul Institutului Francez din România, partener al Festivalului Theater Networking Talents (TNT).
Luana Neghea: Lorraine de Sagazan, de unde v-a venit ideea de a explora teme precum justiția, investigația și ancheta?
Lorraine de Sagazan: Atunci când vorbesc despre anchetă, nu mă refer propriu-zis la anchete din sfera justiției, pentru că nu fac parte din poliție și nu sunt nici jurnalistă și este esențial să mă situez într-o poziție artistică. Ceea ce caut este un loc al sensibilului și nimic altceva.
Totuși, ceea ce mă atrage la ideea de anchetă este existența unei întrebări sau a unei succesiuni de întrebări: pentru mine, provocarea constă în a găsi întrebările potrivite, mai degrabă decât în a încerca să ofer răspunsuri sau să stabilesc definitiv un subiect, o idee sau un concept.
Ceea ce îmi place la ideea de investigație este că ea ne conduce, atât pe noi, ca echipă, cât și pe spectatori, într-o mișcare comună de posibilă repoziționare.
De asemenea, ceea ce mă pasionează este încercarea de a cerceta în profunzime o anumită temă, iar acest lucru este oarecum în contradicție cu ritmul lumii în care trăim, în care trebuie să ne reînnoim permanent și să fim într-o logică de performanță continuă. În teatru, asta înseamnă să ai de fiecare dată un subiect nou.
Cred că am o formă de respingere față de asta și îmi place ideea de a lucra pe o temă poate de-a lungul întregii mele vieți. Nu-mi amintesc dacă Hokusai a fost cel care spunea că visa să facă o linie perfectă și a reușit s-o facă tocmai la sfârșitul vieții sale, ceea ce este foarte frumos. Cred că mi-ar plăcea să mă înscriu într-o astfel de perspectivă.
Luana Neghea: Nu căutați să oferiți răspunsuri, ci mai degrabă să găsiți întrebările potrivite. Așadar, pe lângă documentare, ce anume intră în procesul de creație a unui spectacol care vorbește despre un sistem destul de concret, destul de apropiat de noi, dar în același timp închis?
Lorraine de Sagazan.: Asta nu e întru totul adevărat, pentru că justiția se face în mod public și cred că mulți oameni nu știu acest lucru. Nu putem asista la toate procesele, dar, în orice caz, procedurile la care am lucrat eu sunt, majoritar, procese publice. Doar că sălile sunt goale.
De altfel, aceasta este una dintre marile idei ale justiției, anume că aceasta nu se poate face fără oameni. Putem spune că fiecare dintre noi este responsabil de actul justiției. Dar, de fapt, ceea ce observăm este că totul se desfășoară din ce în ce mai repede, timpul este din ce în ce mai puțin, iar justiția se află, în cele din urmă, „în mâinile” unor persoane care au urmat studii mai mulți ani, care stăpânesc un vocabular pe care nimeni nu îl înțelege, ceea ce este extrem de descurajant, alături de o codificare care pare încă foarte arhaică. Sisteme de ierarhizare și, prin urmare, de dominare a unor persoane în raport cu altele. Titluri precum „Domnule/Doamnă președinte”, robe cu garnituri de hermină uneori, culori consacrate.
Este ceva care îmi amintește puțin de medicii din piesele lui Molière – avem impresia unui circ de specialiști care vin să acapareze o situație, care, totuși, este atât de importantă în viața oamenilor.
Faptul că oamenii pot asista la acest lucru mi se pare esențial, pentru că ar putea să se implice în ceea ce este în joc sau, cel puțin, să ia parte la acest proces. (…)
Este ceva care, în mod normal, este public, iar când am realizat că nu era așa, am simțit nevoia să mi-l însușesc, spunându-mi:
„Nu vreau să rămân în afara acestui lucru care mi se pare atât de important.”
Luana Neghea: Pe lângă participarea la procese publice și documentare, ce altceva intră în ecuația creării unui spectacol despre un proces care nici măcar nu este încă finalizat, de exemplu?
Lorraine de Sagazan: Întâlniri cu persoane care se confruntă cu această temă în viața de zi cu zi, fie că sunt profesioniști din domeniul justiției, magistrați, avocați sau gardieni din penitenciare, fie că sunt persoane care au depus plângeri sau care s-au regăsit în calitate de părți civile în cadrul proceselor sau persoane care au fost acuzate, prezumate nevinovate sau chiar condamnate, persoane care au petrecut timp în închisoare, persoane care lucrează în cadrul asociațiilor care promovează forme alternative de justiție, activiști, jurnaliști specializați în justiție.
Încerc să mă asigur că justiția să fie abordată în toată complexitatea ei și să nu se bazeaze exclusiv pe cărți, ci să existe o verticalizare a abordării unui subiect prin întâlnirea cu o persoană.
Și asta e ceva în care implic o parte din echipă. (…)
Apoi există o altă perioadă lungă de lucru: lucrez la scrierea textului de câțiva ani împreună cu un autor pe nume Guillaume Poix, iar pentru imagine colaborez cu artiste precum Anouck Maugein pentru scenografie, Anna Carraud pentru costume și Claire Gondrexon pentru lumini.
Trebuie, de asemenea, să căutăm modul în care spațiul și imaginea vor crea o substanță, o materie care să ne permită să pătrundem în subiect fără să îl reprezentăm vreodată. (…)
Așadar, există această perioadă lungă, iar apoi urmează un alt proces îndelungat de repetiții cu actorii și actrițele: facem multe improvizații, discutăm mult despre dramaturgie. Iar textul se scrie pe măsură ce repetițiile avansează; găsim anumite piste și renunțăm la altele.
Cred că este un proces care este adesea foarte destabilizant pentru interpreți, pentru că, până la premieră, este destul de dificil să înțeleagă exact ce anume construim. Dar și pentru mine este la fel. Este ca și cum am avea, încă de la început, niște intuiții foarte puternice, foarte bine documentate, construite din multiple perspective, dar căutăm forma.
Există o adevărată obsesie a formei: nu vreau să povestesc fondul unui subiect. Fondul subiectului există deja în cărți și în conferințe. Munca mea constă în a găsi o formă care să permită acestui subiect să iasă la suprafață într-un loc numit teatru.
Luana Neghea: Revin la subiectul reprezentărilor despre care ați vorbit mai devreme: este adevărat că societatea noastră este impregnată de reprezentări. De exemplu, așa cum spuneați într-un alt interviu, există fantezia de a vedea femei care sunt moarte sau aflate într-o stare apropiată de moarte. Cum contribuie teatrul și arta în general la aceste reprezentări?
Lorraine de Sagazan: Faceți, fără îndoială, referire la un spectacol intitulat „Chiens”, care își are sursa într-un proces aflat în desfășurare și care vorbește despre industria pornografică de larg consum, în special o platformă numită French Bukkake.
E cert că lucrăm cu istoria reprezentărilor, pentru că eu practic o artă a reprezentării și, în mod inevitabil, este o materie cu care trebuie să lucrez.
Problema formei este esențială în acest sens: să înțeleg din ce perspectivă vorbesc și cum pot aborda un subiect. Este destul de ușor să creezi un spectacol coerent. Dar asta nu înseamnă că spectacolul este profund sau interesant.
Am putea foarte bine să facem un spectacol despre violențele sexuale reprezentând violențe sexuale; ar fi coerent, deoarece acestea există în realitate, dar asta este o formă de limită etică.
Știam că, lucrând pe acest subiect, nu voi reprezenta niciodată violul. În spectacol nu există nici măcar nuditate. Și totuși, mi s-a reproșat foarte vehement că am fost extrem de violentă.
Cred, de asemenea, că acest lucru ține și de faptul că sunt femeie, cred că dacă ar fi fost un bărbat ar fi fost probabil mai puțin șocant. Să vin în postura celei care oferă o înțelegere, care organizează haosul, care propune într-un mod pedagogic o formă de calm în mijlocul furtunii, chiar o formă de reziliență: toate acestea sunt lucruri de care am vrut cu totul să mă feresc în acest spectacol.
Am vrut mai degrabă să lucrez asupra principiului siderării, pe care îl cunoaștem atât de bine și care constă tocmai în faptul că trăim o formă de șoc pe care nu o putem organiza în acel moment (…).
Și este interesant cum, în cazul multor persoane, s-a manifestat în moduri diverse dorința de a continua să evite subiectul, identificând problema în alt loc decât acolo unde se află ea cu adevărat.
Dar cred că spectacolele își urmează propriul parcurs. Există momentul receptării spectacolului și apoi există receptarea lui în timp.
Cred că impactul unui spectacol poate fi cu adevărat evaluat uneori abia după ani. De aceea încerc să nu mă gândesc niciodată la un spectacol doar prin prisma momentului imediat în care este primit.
Cred că un spectacol care este primit extrem de bine, înțeles în totalitatea lui și în imediatul său, este o veste foarte proastă: poate fi un spectacol coerent, dar cu siguranță nu este o operă de artă.
O operă vine să vă surprindă, să vă tulbure, să vă pună la încercare uneori timp de ani întregi. Și în locuri despre care nici nu știați că există, în straturile cele mai profunde ale trecutului vostru.
Dacă putem să definim limitele unui spectacol și efectele sale asupra vieților noastre chiar în momentul în care îl trăim înseamnă că este ceva foarte mic.
Este vorba despre ceva care are legătură cu cotidianul. Iar cotidianul îl traversăm întreaga zi; nu acesta este lucrul care mă interesează atunci când merg la teatru sau, de altfel, la muzeu — pentru mine este același lucru.
Și, de altfel, am nevoie să nu fac doar teatru și tocmai de aceea fac și arte plastice sau lucruri care se pot apropia de o anumită idee de performance. Am absolută nevoie să fac acest lucru și să multiplic actele de creație, dar în momente diferite, în fața unor oameni diferiți, în locuri diferite.
Cred că nu există nimic mai dezgustător decât un domeniu. Eu am visat ani de zile să fac parte din această breaslă și am muncit din răsputeri pentru asta, iar acum, când mi-am câștigat un loc, nu am decât o singură dorință: să-mi ofer luxul de a ieși din ea.
Luana Neghea: Este deci un proces care are loc de-a lungul anilor: să-ți dai seama cum să integrezi alte arte în arta ta actuală pentru a produce ceva diferit.
Lorraine de Sagazan: Absolut, iar eu cred că tocmai acest lucru ne permite să ne repoziționăm, această hibridizare, faptul de a nu fi niciodată definiți definitiv.
Un programator mi-a spus un lucru pe care îl găsesc genial:
„Dar tu nu ai o identitate, trebuie să îți găsești identitatea. Când mergem să vedem spectacolele tale, nu ne dăm seama că sunt ale tale, în timp ce în cazul unor mari artiști ai generației tale, atunci când le vedem spectacolele, știm imediat că sunt ale lor.”
Și m-am gândit că acesta este cel mai bun compliment pe care l-am primit vreodată, anume posibilitatea de a scăpa de orice formă de închistare, de orice formulă prestabilită, de propria tendință de repetiție (…) de a scăpa de sine.
Luana Neghea: Lorraine de Sagazan, cu ce reacții sunteți confruntată, ca femeie, atunci când abordați astfel de subiecte în spectacole?
Lorraine de Sagazan: Fac parte dintr-o generație căreia i s-au oferit totuși mult mai multe oportunități decât predecesoarelor mele. (…)
În plus, sunt o femeie albă, așa că fac parte dintr-un grup de oameni pentru care lucrurile au fost mai ușoare decât pentru alții.
Dar este adevărat că a existat enorm de multă misoginie; uneori chiar m-a surprins foarte mult să văd cum un mediu care se pretinde atât de progresist poate decădea într-o asemenea mediocritate intelectuală.
Am avut impresia că trebuia totuși să-mi adun multă rezistență pentru a încerca să nu cred sau să nu mă las contaminată de toate aceste idei, aceste considerații, aceste fraze, aceste comentarii care veneau să-mi spună că, dacă mă aflam acolo, era exclusiv pentru faptul că eram femeie și că, prin urmare, eram un instrument politic și că, în niciun caz, nu puteam spera să fiu privită ca artistă.
Ulterior, am găsit multe persoane cu care să vorbesc despre asta în echipa mea sau chiar alte femei, regizoare, creatoare, cu care a existat acest tip de puterea subversivă a râsului, pentru că am râs atât de mult de acei bărbați și continuăm să facem asta, încercând în același timp să ne construim punctele forte individuale și colective.
Dar asta nu înseamnă că nu a fost complicat.
Acum, în ceea ce privește recepția spectacolelor și ceea ce se poate face cu un spectacol, încă văd o mulțime de probleme.
De exemplu, de la femei se așteaptă fie o formă accentuată de migală, fie o raportare la narațiune mult mai clară, chiar pedagogică. Există într-adevăr ceva de genul acesta și nu este vorba doar despre teme, ci despre o relație cu opera, chiar și cu ceea ce ne permitem să facem cu o operă. (…)
Am impresia că artistele care sunt cele mai apreciate sunt adesea femei care lucrează cu mare claritate. Bărbaților li se permite mai puțină claritate și cred că o operă de artă prea clară nu este deloc o operă de artă…
Claritatea nu are nicio legătură cu precizia, profunzimea sau efortul depus. Pur și simplu vreau să-mi permit posibilitatea de a inventa forme care sunt în afara regulilor obișnuite ale narațiunii.
Și constat că femeile sunt oarecum împinse către o formă de realism, de claritate, către un refuz de a perturba ordinea stabilită sau cel puțin sunt lăudate când o fac.
În schimb, bărbații sunt întotdeauna lăudați tocmai pentru acest lucru. Cu alte cuvinte, o formă care nu este înțeleasă imediat atunci când este creată de un bărbat este considerată genială, dar o formă care nu este înțeleasă imediat atunci când este creată de o femeie este considerată confuză. Pentru că se presupune că ea nu a muncit suficient pentru a fi clară. Când, de fapt, este o alegere.
Acesta este, într-un fel, terenul meu de muncă și de „rezistență”: impunerea formelor, care sunt cele pe care vreau să le ofer în afara acestor cadre narative și pentru care uneori experimentez momente de respingere.
Dar cred că trebuie să perseverăm totuși.
Luana Neghea: Cum a fost întâlnirea cu tinerii regizori aflați în prezent la Craiova, la Festivalul Theater Networking Talents?
Lorraine de Sagazan: A fost foarte frumos să văd acești tineri, mult mai tineri decât mine, care vin din contexte teatrale foarte diferite și, probabil, din realități politice, istorice, culturale și chiar economice foarte diferite.
Când mergem la spectacole și vedem săli atât de pline este mereu o surpriză: surpriza de a constata că teatrul nu dispare, pentru că, având în vedere tot ceea ce ne înconjoară, este clar că ar fi putut să dispară…
Faptul că aceste săli continuă să fie pline și că vedem atât de mult entuziasm în ele este, de asemenea, o bucurie.
Luana Neghea: Ce sfaturi ați da tinerei generații de artiști?
Lorraine de Sagazan: Este un lucru la care nu mă gândeam prea mult înainte, iar astăzi, la vârsta de 40 de ani, mi se pare că este una dintre marile problematici: cum păstrăm dorința.
Curiozitatea este, evident, un lucru destul de naiv, probabil spus așa, dar este vorba despre acea curiozitate de a continua să mergem să vedem creații care nu ne sunt familiare, care ne scot din locul în care ne aflăm, de a încerca să înțelegem de ce un anumit tip de propunere ne poate face să ne simțim inconfortabil. Uneori, este tocmai pentru că acea propunere ne spune ceva fundamental despre noi înșine.
Apoi există și această întrebare a formei: trebuie să avem clar în minte ce este munca noastră. Ea poate lua, evident, o multitudine de forme, dar nu trebuie să uităm că nu suntem jurnaliști, conferențiari, nu suntem specialiști în anumite subiecte. Nu suntem oameni politici, nu suntem activiști, acestea sunt lucruri pe care le putem face în paralel…
Dar trebuie să ne punem întrebarea:
„Ce poate face teatrul ce niciun alt loc, spațiu sau timp nu poate face?”
Interviul cu Lorraine de Sagazan a fost realizat și tradus din franceză de Luana Neghea.
*Luana Neghea este absolventă a programului de master „Comunicare Interculturală și Ingineria Proiectelor” – Universitatea Sorbona-Paris 3. Este implicată în proiecte culturale cu deschidere internațională din 2020, prin colaborarea cu Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova.
**surse foto: Festivalul Theater Networking Talents (TNT), Masterclassul cu Lorraine de Sagazan
