Una dintre cele mai dificile traume de tratat în psihoterapie este trauma relațională, cronică. Ne lasă fără încredere, cu o voce critică interioară/exterioară, și cu multă rușine.
Începutul
Când părinții noștri (de sex opus sau același sex) au luat decizia să ne aducă pe lume, noi nu am avut control în ce familie vom fi născuți, unde pe planetă. Unii dintre noi au fost mai norocoși, alții mai puțin.
Ce știm din știință este faptul că fătul este afectat chiar din timpul petrecut în pântecul mamei. Stresul pe care-l resimte mama ne afectează direct dezvoltarea fiindcă ne este transmis și nouă. Așadar, încă din primele luni, ne este transmis faptul că mediul în care ne dezvoltăm este unul periculos. Nu putem separa copilul de corpul mamei și nici mama de mediul în care trăiește¹.
Odată născuți, felul în care suntem întâmpinați când suntem aduși pe lume, are un efect pe termen lung din simplul fapt că, modul în care părinții se manifestă este modul în care vom fi tratați pe perioada dezvoltării noastre. Primii ani, fiind cruciali pentru baza noastră.
Un copil care, în stadiile de dezvoltare, nu are cel puțin un adult în viața lui care să îl vadă (sincronizare), să îi întâmpine nevoile la momentul potrivit (nici mai devreme, nici mai târziu), să îi ofere resurse pentru a rezolva problemele cu care se confruntă, va fi un copil care va dezvolta un atașament nesigur. Un atașament nesigur duce la adaptări nesănătoase (un răspuns normal la circumstanțe anormale) care, pe termen lung, nu ajută².
Trauma relațională
Fiecare copil vine pe lume inocent, cu dragoste, cu o dependență totală față de părinți (fără de care nu poate supraviețui). Un copil care simte (subconștient) că părinții nu îi întâmpină nevoile (fizice, emoționale, spirituale etc.), preferă să creadă că este ceva în neregulă cu el decât să creadă că părinții sunt cei care sunt nesănătoși³.
Atunci când rana⁴ este repetată (părintele nu este acordat la copil, îi neagă realitatea, îi spune că este vina lui, îl lovește fizic, îl abuzează sexual etc.), copilul învață că orice face, oricare strategie de a interacționa cu părintele responsabil pentru a își îndeplini nevoile (hidratare, hrană, adăpost, iubire, respect, apartenență, autonomie, sexualitate etc.) duce la rănire. În aceste momente, în timp, se dezvoltă vocea critică interioară („nu sunt îndeajuns de bun„, „sunt prost„, „eu sunt de vină că …” etc.) sau cea exterioară („dacă ar fi fost așa atunci aș fi …„, „da, dar și ei …” etc.).
Purtăm apoi șabloanele învățate subconștient în copilărie și adolescență în viața noastră ca adulți. Ne alegem un partener rece (fiindcă tatăl era preocupat cu munca tot timpul), sau o parteneră anxioasă (fiindcă mama era îngrijorată tot timpul), replicând ceea ce am trăit în copilărie cu partenerii noștri.
În cazurile de abuz grav, cum ar fi abuzul sexual, putem recurge la comportamente care ne afectează corpul. De exemplu, mâncăm foarte mult (chiar și atunci când corpul ne spune că este full) pentru a lua în greutate și a fi neatractivi ca să ținem prădătorii la distanță, sau mâncăm foarte puțin pentru a avea sentimentul că avem ceva sub control⁵.
Încrederea în urma traumei relaționale
Pe lângă adaptările create în noi în urma traumei⁶ (diversele părți din înăuntrul nostru⁷), lecția implicită este că nu putem avea încredere, așa că ne izolăm sau funcționăm deconectați, cât să trăim în supraviețuire. Efectele sunt acelea de lipsă de speranță (hopelessness) și neajutorare (helplessness) care apar în C-PTSD / trauma complexă. Ceea ce duce la slăbirea contractului social și a unei scăderi în leadership.
Ce putem face
Rana relațională creată prin lipsa unui martor empatic, se poate vindeca doar în relație.
Chiar dacă mișcarea traumatologilor a eșuat parțial (C-PTSD nu a fost inclus în DSM-V-TR), asta nu înseamnă că nu există uneltele necesare vindecării.
În primul articol publicat pe data de 1 august, 2025, am listat modalitățile disponibile pentru vindecare.
Ideal, dacă găsim un psihoterapeut specializat într-una din aceste modalități cu care rezonăm, putem să ne vindecam prin a construi un atașament sigur câștigat (earned secure attachment) în relație cu psihoterapeutul nostru.
Epilog
Pentru noi, românii, mai există o problemă și anume aceea a traumei politice în masă. Comunismul a promovat la putere cele mai nesănătoase persoane din societatea românească care au abuzat și și-au impus regimul totalitar și represiv asupra tuturor, inclusiv cei care erau (mai) sănătoși decât alții și ar fi putut fi lideri buni pentru dezvoltarea țării⁸. Este nevoie să ne recuperăm dreptul de a fi cetățeni cu apartenență și demnitate în Europa și în lume și nu o putem face decât prin vindecare. În acest sens, un psihoterapeut care are cunoștințe în sisteme represive⁹, poate fi un ajutor în plus.
Note
1: „The Myth of Normal”, Gabor Maté
2: adicții, comportamente de evitare, repetarea rănilor din copilărie cu alți adulți etc.
3: fără să dăm vina pe părinți (aceștia fac cât pot de bine în acel moment cu ce au la dispoziție); părinții pot fi deconectați din propriile lor adicții etc.
4: cuvântul „traumă” provine din greaca veche, de la termenul τραῦμα (traûma), care înseamnă literal „rană” sau „leziune”
5: The ACE study, Dr. Vincent Felliti
6: trauma fiind ce se întâmplă în noi ca urmare la ce ni se întâmplă (evenimentul)
7: „No Bad Parts”, Richard Schwartz
8: comunismul a fost o dictatură impusă la care puțini români au aderat înainte de impunerea lui (nu foarte mulți români erau comuniști înainte ca URSS să-l impună României)
9: astfel de terapeuți se găsesc, de exemplu, în Canada și în SUA, care au resimțit ură rasială (cum ar fi imigranții) sau nativă (cum ar fi Americanii sau Canadienii nativi)
*Alexandru Gheorghe este inginer DevOps și locuiește la Dublin, Irlanda. Pasiunile sale sunt tehnologia, arta, psihologia, muzica și istoria. Poate fi citit pe Vorbitorincii.
** Vă așteptăm textele pentru secțiunea Tineri Scriitorinci la vorbitorincii@minopoly.ro
***surse foto: Alina Tonigaru
