de Olivia Popa
Invitată la podcastul Vorbitorincii, susținut de Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea, cunoscuta jurnalistă de la Pro TV Amalia Enache reconstruiește o lume foarte diferită de imaginea publică pe care oamenii o știu de mai bine de două decenii.
Nu este despre televiziune, audiențe sau știrile care au consacrat-o, ci mai degrabă despre copilăria din Munții Poiana Ruscă, despre oină, vaci, pădure și libertatea pe care spune că a trăit-o într-un sat de munte din Hunedoara. Despre lumea pe care copiii și-o construiau singuri, departe de telefoane sau supraveghere permanentă: „ne construiserăm în pădure un fel de orășel al nostru”, povestește Amalia Enache.
Dar libertatea nu i se părea totală, mai trebuia și o vacă. Mama era învățătoare, iar tatăl profesor, așadar nu erau exact genul de crescători de animale. De altfel, nu aveau timp pentru asta.
„Aveam niște găini, dar nu oi și vaci. Și eu mi-am dat seama că, de fapt, libertatea era atunci când copiii din sat plecau cu vacile. Mi se părea că ei au ceva ce eu nu am. Chiar aia era libertatea. Ei plecau și se mai întorceau când venea vaca la culcare. Și am început să-i rog insistent să-mi cumpere o vacă.”
Oina și copiii scoși „în lume”
Profesor fiind, tatăl ei a antrenat echipe de juniori la oină și mergea frecvent în cantonamente cu copiii. De altfel, este unul dintre episoadele sensibile ale copilăriei de la sat, își amintește Amalia.
„A luat niște copii de la țară, din niște cătune pierdute în Munții Poiana Ruscă, și i-a scos în lume. Copii care au mers prima dată cu trenul pentru că erau în echipa de oină, care au văzut prima dată marea”, le povestește jurnalista cu un suflu de emoție Vorbitorincilor.
Parizerul din Obor și memoria gustului
Cu mult umor și naturalețe, Amalia vorbește și despre mâncărurile care îi trezesc și astăzi nostalgii. Pentru a nu pierde această memorie afectivă a gustului, merge des în piață, la Obor.
„Am fost și astăzi și mi-am luat ce-mi iau de fiecare dată la Obor. Pâine de la Covasna, cu cartofi și niște feliuțe de parizer. Pentru roșiile astea de sezon. Ultima dată mi-am dat seama cât de pofticioasă sunt când am rugat o prietenă care mergea la un parastas să-mi aducă și mie niște colivă”, își amintește Amalia Enache în discuția cu Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea.
Amalia Enache, de la Timișoara la Buenos Aires
În ce privește profesia ei, cu începuturile în presa locală din Timișoara și anii petrecuți la ProTV, Amalia Enache lasă să se întrevadă mai degrabă ritmul continuu al unei meserii care aproape că nu îți mai lasă timp personal. Tocmai de aceea, concediul de maternitate a devenit și primul moment în care și-a permis să plece cu adevărat pentru mai mult timp. Tatăl fiicei sale se afla atunci la studii în Argentina, iar jurnalista a decis să transforme perioada într-o experiență trăită din interior, nu într-o simplă vacanță.
Astfel, Buenos Aires-ul Amaliei Enache nu seamănă cu imaginea unui oraș bifat de turiști. Cartierul vechi San Telmo devine, în amintirile ei, un spațiu aproape cinematografic, cu ritm lent, oameni pe care ajungi să-i cunoști și senzația că începi să aparții locului.
„E foarte diferit dacă te duci turist sau dacă trăiești acolo. Cunoști brutarul, oamenii de la magazinul din colț”, spune Amalia Enache despre perioada petrecută în Argentina. Unele dintre cele mai importante amintiri au rămas însă cele foarte personale: „primul dinte al fiicei mele a ieșit în Argentina, iar al doilea în Brazilia.”
Grătarul, limba latină comună
Și pentru că tot pomeneam despre nostalgia gustului sau memoria afectivă a acestuia, Amalia Enache găsește inevitabil și o punte familiară între America de Sud și România: grătarul.
„Dacă vi se pare că în România oamenii merg sau fac mult grătar, să știți că nici pe departe. În Argentina, cu oricine te împrietenești, primul lucru te invită la un asado, adică la un grătar. Toată lumea are, și într-un balconaș care e cât masa asta, grătarul lui.”
Sigur că există o sumedenie de diferențe culturale și de peisaj, însă felul în care socializează oamenii de acolo în jurul mâncării, al focului și al meselor lungi, fără grabă, este extrem de latin și perfect familiar.
Discuția integrală o găsiți pe canalul de youtube Vortbitorincii
