Ion Iliescu n-a fost judecat. Nu-l transformați în statuie.

Iliescu a murit. Dar noi încă trăim în epoca lui.

Azi, 5 august 2025, a murit Ion Iliescu. A murit bătrân, liber, necondamnat. Într-un spital de stat, într-o țară care i-a oferit tot.

Dar moartea lui nu aduce o încheiere. Ci ne oferă, poate pentru prima oară, ocazia de a spune adevărul fără teamă, fără menajamente, fără idolatrie.

Mineriada n-a fost o greșeală, ci a fost o crimă organizată. Anii ’90 n-au fost doar „grea moștenire”, ci au fost deliberat blocați, deturnați de un om care știa exact ce face. Elita post-comunistă n-a fost un accident, ci a fost proiectul lui. Sursa lui de putere și protecție.

Părintele stagnării și tătucul reflexelor postcomuniste

Poate că justiția n-a putut, n-a vrut, n-a știut, dar istoria are datoria să-l numească așa cum a fost. Nu „părintele democrației”, ci tătucul unei tranziții agonizante, dureroase, menite să conserve un eșalon secund al comuniștilor într-un decor pseudo-democratic.

Istoria n-a fost scrisă încă și avem șansa să o rescriem corect, măcar, de azi.

Să nu-i închidem dosarul odată cu sicriul și nu ne prefacem că a fost doar o figură complexă. Să nu uităm că moștenirea lui e încă în viață: în reflexele „democrației originale”, în baronii care prosperă, în neîncrederea noastră în stat, în indecizia dintre Est și Vest care ne-a frânt generații.

Moartea lui Iliescu nu e un moment de doliu. E un moment al adevărului.

Și, dacă nu putem (și nu avem curajul) să-i numim pe toți, măcar să avem demnitatea să-l numim pe el ceea ce a fost: un alt gropar al României. Un alt politician care a sacrificat țara și poporul, pentru ca el să stea bine agățat la cârma statului.

În Europa, în ciuda lui, nu datorită lui

PS: poate cu moartea lui, reînvie și social democrația, acesta fiind un alt concept de care și-a bătut joc cu bună știință.

PPS: nu Ion Iliescu ne-a dus în NATO și UE. Contextul geopolitic a fost de partea noastră: URSS se prăbușise, Rusia era în genunchi, iar Occidentul își dorea o zonă tampon stabilă. România s-a aflat, din fericire, în drumul acestor interese. Iliescu a mimat deschiderea europeană nu din convingere, ci din oportunism. A semnat aderări, dar nu a deschis porți, ci a tras de timp, a frânat reforme, a conservat sistemul.

Tot ce a făcut a fost pentru ca el și cercul său să nu piardă controlul. A văzut în direcția Vestului o șansă de legitimare personală, nu o aspirație reală pentru popor.

Așa că da, am ajuns în NATO și UE. Dar în ciuda lui, nu datorită lui. Iar când ne uităm la acest capitol al integrării, să nu uităm să-l despărțim de mitul fondator care începe cu „Iliescu ne-a dus în Europa”. Nu. Europa ne-a primit. Iliescu a avut instinctul să se suie și el în trenul potrivit.

*pe Marina Simona Zanfir o mai puteți citi și în alte articole pe vorbitorincii.ro.

**foto copertă: Femeia în rochie albastră/ Mineriada 14 iunie 1990 / fotograf: Andrei Iliescu

**Vă așteptăm textele pentru secțiunea Tineri Scriitorinci la vorbitorincii@minopoly.ro