Am o dorință aproape obsesivă de a avea lucrurile în ordine. Fiecare obiect trebuie să stea la locul lui. Un tablou deplasat cu 0,01 milimetri mai la stânga sau mai la dreapta poate avea un oarecare efect negativ asupra dispoziției mele. Iar dacă cineva mută un obiect și nu îl pune exact în poziția în care l-a găsit, poate intra pe listă cu Jimmy Hoffa.
Nu spun că e OCD. Nici vorbă de așa ceva.
Să zicem că pur și simplu îmi place ordinea.
Mai ales pentru că, atunci când lucrurile nu sunt puse la locul lor, le pierd. Și uneori, odată cu ele, îmi pierd și mințile.
Obsesia ordinii și talentul de a pierde lucruri
Recent am avut un mic accident de mașină. Mașina a ajuns în service, eu am trecut la alta și, inevitabil, odată cu mutarea obiectelor dintr-o mașină în cealaltă, s-au schimbat și câteva obiceiuri.
În tot acest proces, mi-am pierdut portofelul. Cu toate actele, cardurile și alte lucruri.
Nu era prima oară. Probabil nu va fi nici ultima.
Lucrurile pierdute se întorc singure. Trebuie doar să ai răbdare
De regulă, obiectele mele pierdute se întorc singure, spășite, după o vreme. Le găsesc într-un buzunar de palton, într-un costum pe care nu l-am mai purtat, într-un rucsac cu care am fost la sport. Fiecare are ascunzătorile lui preferate.
Dispar o perioadă din viața mea, după care se întorc, vorba melodiei, în genunchi.
De aceea, nici de data aceasta nu mi-am făcut prea multe griji. Eram convins că portofelul se va întoarce.
Sigur, asta nu înseamnă că nu l-am căutat. Dimpotrivă. Am căutat peste tot. În mașină, prin casă, în buzunare, prin genți. Îmi dau silința, nu mă las păgubaș. Nu mi se pare corect să pun toată responsabilitatea regăsirii pe umerii obiectelor pierdute. Ar însemna să creez o presiune inutilă asupra lor.
Trecuseră vreo două săptămâni, mai mult decât de le lua de obicei să revină la stăpân, și portofelul nu apăruse.
Pisica lui Schrödinger și portofelul meu
La un moment dat mi-am amintit că mai am un costum la birou. Îl țin acolo pentru situațiile în care vin îmbrăcat de sport și trebuie să particip la vreo întâlnire mai importantă, cum ar fi cele cu colegii mei.
Firește, la 50 de ani, ca orice om de 40, 30 sau 20 de ani, cine mai stă să-i numere, m-am apucat de sport. Și trebuie să mă laud puțin cu asta. Inchid paranteza despre calitățile mele atletice.
Acel costum era singurul loc în care nu căutasem portofelul. În aceeași clipă, mi-am amintit de pisica lui Schrödinger.
Știți povestea. Pisicuța aceea nevinovată, închisă într-o cutie, care, potrivit celebrului experiment imaginar din fizica cuantică, este în același timp vie și moartă, până când cineva deschide cutia și verifică.
Așa era și cu portofelul meu.
Atâta vreme cât nu verificam buzunarele costumului, portofelul era, într-un fel, simultan acolo și nu era acolo.
Iar mie îmi convenea această situație. Îmi păstra speranța intactă.
Drept pentru care, încă o săptămână, nu m-am uitat în costum.
Când fizica cuantică se întâlnește cu realitatea
Am cedat până la urmă și am verificat toate buzunarele.
Nimic.
Eram chiar trist azi. Pentru că pașapoartele copiilor se schimbă doar dacă părinții dețin acte de identate, ceea ce, așa cum menționam nu era și cazul meu. Soarele de noiembrie era incurajator de strălucitor. Revin la recuzita de toamnă ușoară și mi iau de pe umera un pardesiu de toamnă, pe care îl retrăsesem deja în dressing, în așteptarea unor vremuri mai bune. La propriu.
Bag mainile în buzunare și brusc aud un mieunat. V-am zis că se întorc.
