Undeva, în adâncul tău, locuiește un rege tare singuratic. Ceva mai încolo, o regină cuprinsă de pasiuni îi întinde mâna. Iar în ungherul minții, în locul acela pe care de obicei îl renegi, stă un bufon fără rușine, tendențios, ascuțit în gând și-n vorbă, gata să spargă orice solemnitate cu o singură silabă. Sunt acolo de când te știi. Will i-a întâlnit înaintea ta. Cei mai mulți oameni trăiesc fără să-i prezinte vreodată unul altuia, iar atunci când se întâlnesc, ceva începe să funcționeze ca-n dimineața aceea din copilărie în care ai fost convins, preț de o clipă, că ai prins curcubeul de coadă.
Regele și iluzia controlului
Poate tocmai de aceea continuăm să ne întoarcem la Shakespeare cu o fidelitate care sfidează bunul-simț istoric. Patru sute de ani reprezintă suficient timp pentru dispariția unui imperiu, a unei religii sau a unei limbi. Cu toate astea, el traversează secolele cu aroganța celui care a despletit de mult nodurile metempsihozelor și războaielor care ne populează. În vreme ce generațiile se schimbă, ideologiile se prăbușesc și tehnologiile rescriu regulile percepției, personajele lui continuă să producă aceeași neliniște. E oare ăsta semnul că ne asemănăm cu toți acei fanatici impulsivi, cu toți îndrăgostiții prea din vreme grăbiți spre un împreună în eternitate, cu un bufon speriat de propriile-i gânduri și înfrigurat de inconștiența celor din jur, capabil doar de un banc în care lumea e-ntotdeauna cea care trișează?
WILL matters, tema celei de-a XV-a ediții a Festivalului Internațional Shakespeare Craiova, ascunde o subtilă capcană semantică și trimite la raportul nedefinit dintre voință și identitate, autonomie și gestus social în zilele noastre. Regele se întoarce obsesiv în selecția acestei ediții. Uneori doar ca figură istorică menită să deranjeze ordinea firească a lucrurilor sau drept relicvă a unei puteri monarhice care demult a părăsit terenul democratic.
Regele revine pentru că prezentul dezvoltă o fascinație crescândă pentru control exact în momentul în care controlul devine imposibil. Lear își împarte regatul și descoperă că autoritatea nu produce iubire. Richard își construiește ascensiunea dintr-o performanță continuă a manipulării și a seducției. Macbeth confundă dorința cu destinul și transformă viitorul într-o dependență care (îl) consumă. Hamlet amână atât de mult actul încât gândirea însăși devine o formă de catatonie.
Privite împreună, avem în față exact epoca obsedată simultan de putere și anxietate, de lupte în online și cuceriri aidoma. Democrațiile contemporane în care Shakespeare își așterne mierea și veninul nu au vreun rege în frunte, dar abundă în bufoni și în ficțiuni colective.
Vremea regilor s-a întors
Titus Andronicus: Renăscut, montarea lui Ryunosuke Kimura care deschide festivalul, pare construit tocmai pe această fisură. Întâlnirea dintre teatrul Nō, limbajele contemporane japoneze și referințele vizuale care trimit spre cultura anime produce o senzație stranie, și anume că violența nu mai apare ca simplu accident al istoriei, ci drept una dintre limbile ei materne. Corpurile se schimbă, estetica se schimbă, epocile se schimbă, dar setea de dominație continuă să circule prin timp cu aceeași certitudine înspăimântătoare. În lumea lui Shakespeare, propaganda lui Richard III nu avea internet și roboți cuplați la rețele infinite de influență, ci doar seducție prin eșec moral.
Pe malul râului Jiu, Macbeth tulbură și el festivalul în două ipostaze aproape opuse. Macbeth Mut, contaminat de energia Grand Guignol-ului, elimină explicațiile trenante și construiește, fără retorică, justificări sau psihologii excesive, ambiția în forma ei cea mai pură. O energie care consumă tot ce întâlnește îi readuce pe The Tiger Lillies în Craiova, iar de la primele acorduri, Macbeth transformă tragedia într-un cabaret al degradării. Între cele două montări se deschide un arc neașteptat în care prima vorbește despre excesul de acțiune și cealaltă despre excesul de performativitate. Ambele descriu o lume familiară, prea familiară.
De fiecare dată când cultura occidentală intră într-o perioadă de nesiguranță, Regele Lear se întoarce în centrul conversației pentru că nicio altă piesă nu privește atât de frontal spre fragilitatea structurilor pe care ne sprijinim existența. Așadar, revenirea lui Silviu Purcărete la Craiova cu Regele Lear a avut ceva din aerul unei întâlniri amânate prea mult, a unei reașezări în contemporan a axelor simbolice de mult recuperate de istorie. Dacă regele aduce cu sine întrebarea puterii, regina deschide o altă galerie a labirintului, una mai fragilă și mai instabilă. Aproape întreaga selecție dedicată figurilor feminine, corpurilor și fluidității pare să pornească din nevoia de reconfigurare a valorilor în prezentul queer, imposibil de renegat.
Ophelia-s al companiei Mossoux-Bonté operează una dintre cele mai radicale transformări ale ediției. Ofelia devine un fenomen, o prezență multiplicată până la pierderea conturului individual, ca și cum toate reprezentările pe care cultura occidentală le-a proiectat asupra ei ar reveni simultan pe scenă pentru a-și cere dreptul la existență.
Există ceva aproape ironic în faptul că Shakespeare, invocat adesea drept simbol al tradiției, devine una dintre cele mai fertile platforme pentru explorarea identității contemporane. Lisa Wolpe demonstrează acest lucru cu precizia cuiva care a petrecut decenii locuind între roluri. Ajungem, așadar, la o viziune de ansamblu unitară, colorată și extravagantă în Mercutio, în care patosul și excesele stilistice, în oglindă cu queerness-ul care diluează rușinea în curaj, redefinesc patronajul spiritual al lui Hamlet din secolul trecut și îl așază în mijloc pe Mercuțio, conducător strașnic al asumării moderne.
Epoca Bufonului
Dacă Evul Mediu și-a imaginat lumea organizată în jurul regelui, iar modernitatea a încercat să o reorganizeze în jurul cetățeanului, prezentul pare construit în jurul bufonului. Pentru că adevărul pătrunde mai ușor atunci când poartă o pălărie cât un carnaval cusut din clopoței. În acest context damnat și funky totodată, Hamlet | Toilet devine mai mult decât o excentricitate japoneză. Este simptomul perfect al unei epoci care suspectează monumentalitatea și preferă să-și coboare eroii în zonele cele mai domestice ale existenței.
Hamlet a devenit, în sfârșit, vecinul meu din supermarket, căruia îi aud gândurile mai puternic decât pe-ale mele și poate că tocmai aici se află valoarea scriiturii lui Shakespeare, în capacitatea ei de a supraviețui propriei desacralizari. Aceeași energie traversează și tripticul involuntar format din To Be, or Not to Be, To Mint, or Not to Mint și To Bitch or Not to Bitch. Puține imagini rezumă mai bine traseul culturii contemporane. De la marmura muzeului la blockchain și apoi la coregrafia care spală toate păcatele și bârfele istoriei.
De la metafizică la economie și de acolo la performarea personalității, Hamlet călătorește prin toate aceste teritorii cu aerul unui turist care știe că va supraviețui fiecărei mode și că va pica întotdeauna în picioare, ca o felină cu pedigree. În fond, asta pare să ne comunice întreaga ediție de anul acesta a festivalului: Shakespeare nu mai e un monument. Monumentele au nevoie de protecție. Shakespeare se comportă mai degrabă ca un organism viu, așa că tu ai dreptul să-l recuperezi în orice mod posibil, atâta timp cât o faci cu sinceritate, pentru că Shakespeare încape și în dans, și în operă, și în instalații digitale ale culturii pop, și în blockchain și cabaret decadent.
La finalul celor unsprezece zile, după sute de spectacole, instalații, întâlniri, conferințe și conversații, plec din Craiova cu toți regii, reginele și bufonii din mine împăcați. Cu un rege care încă visează la ordine și o regină aflată într-o perpetuă metamorfoză, mereu flămândă de acțiune, de reinventare și de mici cutremure menite să tulbure monotonia digitală. Bufonul continuă să râdă de amândoi, iar eu mă amuz, căci știu că îi dau voie să-și facă de cap doar în preajma festivalurilor de tradiție pe care sufletul nu și le poate refuza. Patru sute de ani mai târziu, noi, toți, încă nu l-am contrazis pe Will, ci doar îl repoziționăm pe harta actuală a fiecăruia.
*Amalia Tănase este critic de teatru
**Textul a apărut în Shakespeare’s Chronicles – revista Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare. Sub coordonarea Alinei Epîngeac, peste treizeci de studenți din patru universitǎți din Bucureşti, Cluj şi Craiova, dar şi critici de teatru au publicat cronică de teatru, interviuri, portrete, preluate și de site-ul Vorbitorincii.
